O scrisoare pierdută - I.L. Caragiale

Citeşte aici

     Este o comedie de moravuri, care exploatează toate sursele umorului şi o serie de modalităţi de realizare a comicului pe care această formă dramatică şi le-a dezvoltat în lunga ei istorie,  începând cu Antichitatea greacă şi latină şi până în modernitate.

     Dacă în tragedie se cultivă tragicul, în comedie apar drept categorii estetice comicul, grotescul, parodicul,caricaturalul. În opoziţie cu tragedia,  al cărei subiect e unul de mare solemitate ce se înalţă adeseori în sublim, în comedie se prezintă latura comică a existenţei, generată fie de moravuri, fie de tare umane, cum ar fii: prostia, ticăloşia, diferite vicii umane, efectul fiind acela de a corecta în anumită măsura aceste aspecte.

Sursel fundamentale ale comicului sunt:

1.         comicul de situaţie

2.         comicul de caractr/personaj

3.         comicul de limbaj

4.         comicul de moravuri

5.         comicul de nume

1.         Comicul de situaţie

În ceea ce priveste comicul de situaţie, el se realizează printr-un lanţ de evenimente de un imens ridicol care se rezolvă de asemeni în cheie comică sau grotescă. Adeseori pentru realizarea acestui tip de comic se utilizează lovitura de teatru şi care e un eveniment ce schimbă radical în manieră comică desfăşurarea acţiunii.

2.         Comicul de caracter/personaj

Presupune anumite tipuri care prin ele însele stârnesc râsul, de exemplu un astfel de personaj e celebrul soţ bătrân, servitoarea arogantă, servitorul umil şi duplicitar, amantul de profesie, parvenitul, etc.

3.         Comicul de nume

E o altă sursă de comic şi constă adeseori în aceea că numele personajulu trimite sau la esenţa lui, sau e într-un violent contrast cu ce e personajul, realizându-se un oximoron care stârneşte râsul. Adeseori numele comice, şi aici Caragiale e un maestru, constă în alăturarea discordantă sau cu fine sugestii ironice a unui prenume cu un nume.

Concret, numele de Zaharia Trahanache în sine traduce zahariseala umană, adică ramolismentul, prin urmare se sugerează statutul soţului bătrân. Trahanache vine de la trahana, un regionalism moldovenesc ce denumeşte un dans batrânesc, şi apoi denumeşte coca moale, sugerând cameleonismul politic pentru că batrânul e vechi membru de partid şi ştie să se adapteze repede oricărei situaţii politice. George Călinescu precizează că  sufixul "-che" e de origine greacă, apare foarte des în operele lui Caragiale şi sugerează lăcomia fanariotă şi imbogăţirea personajelor, în situaţia noastră, Trahanache, membru in multe comitete s-a îmbogăţit prin politică.

Numele lui Ştefan Tipătescu e de asemeni esenţial personajului, e fiind numit de apropiaţi Fănică. Diminutivul acesta sugereaza originea socială modestă a prefectului, ascensiunea sa politică datorându-se în special femeilor pentru că numele de Tipătescu provin de la tip în sens de Don juan, iar sufixul "-escu"  e de provenienţă românească, rezultând astfel un Don juan autohton.

Prenumele Zoe apare frecvent în prozele noastre romantice şi setimentale, imitate după modelul frantuzesc în perioada paşoptistă şi e atribuit de regulă unei femei uşoare, fie că e imorală, fie că ajunge să trăiască o viaţă amoroasă dublicitară.

Admirabi ales e apoi numele lui Nae Caţavencu, prenumele sugerează originea socială obscură, iar numele provine de la substantivul "caţă", pasăre guralivă, ceea ce anticipează patosul discursurilor liberalului.

Numele de Pristanda are rezonanţă turcească şi sigerează lăcomia teribilă a turcilor, dar şi viclenia, toate atribute ale poliţaiului.

Alegerea numelui lui Agamemnon Dandanache este magistrală şi trimite de asemeni la antipersonalitatea acestuia, care întruchipează toate tarele celorlalţi, după cum zice Călinescu, la fel de ramolit, dacă nu şi mai mult decât Zaharia Trahanache şi la fel de ticălos ca şi Nae Caţavencu.Diminutivul Agamiţă are exact  efectul invers, adica dezeroizează, iar numele de Dandanache provine de la dandana, care inseamnă gafă, în vreme ce sufixul "-che" trimite la dimensiunea de parvenit politic, prin şantaj ordinar al ramolitului bătrân.

4.         Comicul de limbaj

Caragiale e un adevărat virtuoz al  comicului de limbaj şi dacă ar fi să-l comparăm cum alti autori de comedie europeană, fără îndoială ar trebui să-lînvestim cu locul de frunte. Toată opera sa este în fond un adevărat studiu al degradării limbajului uman până la înstrăinarea acestuia, care duce la o gravă lipsă de comunicare.

Modalităţile de realizare a comicului sunt numeroase, dar cele mai importante rămân: masca,travestiul, quid pro quo-ul, deus ex machia.

1.         Masca

Masca poate fii de două feluri, anume: in anumite părţi din comedie pot fi intercalate scene sau tablouri în care personajele apar mascate, producându-se în felul acesta o serie de evenimente comice datorită confundării personajelor între ele, dar de cele mai multe ori tehnica constă modilatite de realizare constă în ruptura dintre esenţă şi apariţia  personajelor. Concret, multe personaje încearca să-şi confecţioneze o personalitate artificială care vine în contradicţie flagrantă cu esenţa lor.

De exemplu, în aparenţă Zoe Trahanache pretinde a fii o doamnă virtuoasă, o soţie devotată, în esenţă insă îşi înşeală bărbatul cu cel mai bun prieten al familiei.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, în aparenţă conduce judeţul după principii morale, dar în esenţă inchide ochii la măruntele hoţii ale lui Pristanda sau îi promite bani sau moşie sau un post bănos lui Nae Caţavencu pentru ca acesta din urmă să-i înapoieze scrisoarea de dragoste.

Nae Caţavecu e şi el un personaj mască, în apareţă vrea să lase impresia că e un patriot, îngrijorat de soarta "ţărişoarei", dar în esenţă îl interesează doar politica pentru a parveni. De asemenea, este directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor" şi preşedintele Partidului Liberal, lucru care vine în contradicţie cu incultura sa, cu necunoaşterea istoriei naţionale şi a limbii române.

O mască grotescă e Agamiţă Dandanache, la care paradoxal, masca de imbecil politic coincide cu esenţa sa de ruină umană.

2.         Travestiul

E o tehnică asemănătoare cu masca şi poate fii tot de două feluri, anume: personajele se pot costuma şi atunci se încurcă personalitatea lor, sau unul dintre personaje încearcă sau schimbe aparenţa.

3.         Quid pro quo-ul

Constă din confundarea de către un personaj a altuia, adică i see atribuie celui în cauză statutul altui personaj.

De exemplu, Agamiţă Dandanache îl cnfundă pe Tipătescu cu Trahanache.

4.    Deus ex machina

Provine din tragedie, a pătruns mai târziu şi a pătruns mai târziu şi în comedie şi progresiv a început să piardă teren în faţa loviturii de teatru. Acest procedeu constă în neaşteptata apariţie a unui personaj supranatural, de regulă acesta coboară pe scenă din înalt şi schimbă radical cursul evenimentelor.

Aşa cum se întâmpla şi cu  lovitura de teatru, aici, la Caragiale, apariţia lui A. Dandanache are rolul unei lovituri de teatru pentru ca evenimentele iau brusc o întorsătură comică..

Atât sursele comicului, cât şi modalităţile de realizare a comicului contribuie la caracterizarea personajelor, dar şi la traducerea unei viziuni carnavaleşti despre lume.

În ceea ce îl priveşte pe Caragiale, el valorifică întreaga tradiţie a comediei europene, dar aşa cum au pus în valoarea studiile mai noi, Caragiale operează o adevărată resemnalizare a comediei. Practic, operele sale dramatice aproape că anulează graniţele dintre comic, dramatic şi tragic, în sensul în care dincolo de râsul provocat nu numai de comediile sale ci şi de momentele şi schiţele care sunt defapt micro-comedii, cititorul sau spectatorul modern care revelaţia unei viziuni carnavaleşti despre lume, dar cu numeroase nuanţe de tragism pentru că lumea lui Caragiale alunecă înspre absurd aşa cum se întâmplă în teatrul absurdului dupa 1950.

Comicul de situaţii e evident in sensul în care scenariul dramatic e compus dintr-o succesiune de evenimente ce provoacă râsul.

Intriga e generată de pierderea unei scrisori de dragoste a lui Ştefan Tipătescu către Zoe şi urmează aventura biletului de amor. De fapt, există două scrisori şi  tocmai introducerea celei de-a doua e o invenţie de excepţie a dramaturgului nostru. Scrisoarea prefectului e găsită de cetăţeanul trumentat, de la care ajunge la Nae Caţavencu, duşmanul politic al prefectului. Evenimentul e cu atât mai important cu cât are loc în timpul campaniei electorale pentru ocuparea unui post de deputat şi în timpul căreia are loc confruntarea dintre Partidul Comunist şi Partidul Liberal. Tipătescu, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu fac parte din Partidul Comunist, în vreme ce Caţavencu e preşedintele Partidului Liberal, alcătuit după o didascalie din dascăli şi mărunţi funcţionari.

E de observat că acţiunea e localizată într-un spaţiu nedeterminat geografic concret şi anume, cum se precizează într-o indicaţie scenică, în capitala unui judeţ  de munte. Concluzia ce se impune e aceea că acest spaţiu devine unul simbolic, sugerează că oriunde au log alegeri se întâmplă acelaşi lucru, respectiv politicienii recurg la toate instrumentele, inclusiv la şantaj pentru a accede la putere. Aşa se face că acest topos se transformă în imago mundi, iar Caragiale are o intuiţie a vieţii în manifestarea ei generală.

N. Caţavencu intenţionează să publice scrisoarea în ziarul "Răcnetul Carpaţilor" pentru a descalifica Partidul Comunist, ceea ce pe Zoe o îngrozeşte. Ea face crize în faţa lui Tipătescu, îl ameninţă că-l va sprijini pe Caţavencu şi-l va determina şi pe Trahanache să facă acelaşi lucru dacă Tipătescu nu-i va pune pe oamenii lui să-l voteze pe Caţavencu. Tipătescu refuză şi îi propune Zoei chiar să fugă cu el în lume, îi oferă lui Caţavencu o slujbă bună, bani, chiar şi o moşie, dar celălalt refuză în schimbul unui loc în Cameră.

 Reacţia lui Z. Trahanache pare cea a sotului bătrân, ramolit şi încornorat, dar acesta e un personaj interesant, care diferă de clasicul încornrat printr-o viclenie accentuată, prin flerul său politic, prin cameolonismul său. El susţine sus şi tare că scrisoarea e o plastografie confecţionată de Caţavencu, pe care Trahanache îl are la mână pentru că ştia cu precizie că liberalul falsificase nişte poliţe şi furase bani de la partid.

Tipătescu şi Zoe nu se liniştesc, Zoe ameninţă, drăcuie, îngrozită de blamul politic. Tipătescu îl pune pe Pristanda sa-l urmărească pe Caţavencu, acesta ascultă sub geamul liberalului discuţiilecu membrii de partid, ba mai mult decât atât prefectul îl  pune pe poliţai să-l aresteze pe Caţavencu, spre disperarea Zoei, care porunceşte să fie eliberat.

Se apropie ziua anunţării candidaturii celor doi candidaţi: Caţavencu şi Farfuridi. Tipătescu îi ordona lui Pristanda să angajeze nişte bătăuşi care să-i agreseze pe liberali după şedinţă pentru a-i demoraliza.

Urmează memorabila scenă a anunţării candidaturii. Şedinţa e condusă de Trahanache, cele doua tabere se înfruntă zgomotos, încearcă să acopere discursul celor doi, în vreme ce Trahanache repeta mecanic "Aveţi puţintică răbdare, stimabililor."

În paralel, are loc sosirea lui Agamiţă Dandanache la casa Zoei şi intervine cea de-a doua aventură a unei scrisori de dragoste. Bătrânul, violent tarat fizic, moral şi intelectual, e trimisul Bucureştiului din partea Patidului COnmunist spre a fii ales în judeţul de munte. Printre bâlbâieli, sâsâieli şi lamentaţii că aude şi acum "linga-linga la ureche", povesteşte cum a ajuns el să fie alesul Bucureştiului, mândrindu-se cu familia lui "de la patruzopt în Cameră ". Zoe şi Tipătescu află inmărmuriţi că bătrânul dăduse o petrecere pentru a se face plăcut de politicienii de vază şi după plecarea acestora a gasit un pardesiu străin în locul celui pe care îl avea el. În buzunar a găsit "o scrisorică de dragoste" a unui "becher" primită de la o cucoană din înatla societate, soţia unui politician de frunte.

Bătrânul îl şantajează pe "becher", iar  acesta, de teamă, intervine pe lângă colegii de partid astfel înât aceştia cad de acord să-l susţină pe Dandanache. Zoe il întreabă dacă a înapoiat scrisoarea şi cu o uimire totală de atâta naivitate femeiască, bătrânul răspunde că vor mai fi şi alte alegeri.

Zoe cade in disperare, e convinsă că N Caţavencu îi va face publică viaţa amoroasă. Îl ameninţă din nou pe Tipătescu şi îi spune că e hotărâtă să se sinucida.

Între timp continuă celebra şedinţă politică în care Caţavencu îşi ţine discursul memorabil, care ilustrează în cel mai înalt grad teoria formelor fără fond a lui Maiorescu, totul se transformă în delir verbal, iar acest discurs devine o emblemă caricaturală a discursului politicenesc demagogic în general.

După această scenă are loc bătaia dintre cele două grupări, iar Caţavencu îşi pierde pălăria. Ca într-o comedie veritabilă, scrisoarea e găsită din nou de cetăţeanul turmentat şi care i-o înapoiază Zoei, adică "adrisantului", şi aceasta pentru că fusese poştaş şi ştia că orice scrisoare trebuia ajunge la destinatar.

Dintr-o dată lucrurile iau o turnătură spectaculoasă. Zoe e stăpânită pe sine şi îşi continuă jocul de eminenţă cenusie, adică ea conduce viaţa politică din umbră şi le cere tuturor conservatorilor şi liberalilor să-l viteze pe Agamiţă Dandanache spre fericirea cetăţeanului turmentat, obsedat că nu ştia cu cine să voteze.

Piesa se încheie cu festivitatea mahalagească organizată în onoarea noului deputat şi condusa, din porunca Zoei, de către Caţavencu, transformat într-un mieluşel şi care plânge şi îşi cere iertare femeii, ceea ce o înduişează pe Zoe şi face o promisiune vagă că îl va susţine într-o viitoare alegere.