Enigma Otiliei

>>> Carte aici!! <<<

Romanul în discuţie conţine toate codurile poeticii lui George Călinescu şi atestă că romancierul nu poate fi redus la un balzacian aşa cum s-a vorbit adeseori în critica literară mai veche.

S-a vorbit de foarte multe ori de incipitul acestui roman, care ar atesta in cel mai înalt grad balzacianismul lui G. Călinescu. E vorba de celebra descriere a străzii Antim din Bucureşti, care pare a fi de factura balzaciană, numai că G. Călinescu operează o nuanţare a tehnicii lui Balzac, pe care o adaptează la romanul modern de secol XX. Concret, la Balzac naratorul face ample descriei ale mediului, ale personajelor, începând cu descrierea cartierului, a străzii, a arhitecturii casei, a interioarelor, a vestimentaţiei, care poartă în viziunea balzaciană semnele personalităţii care trăieşte în acest mediu.

G. Călinescu recurge însă la o tehnică inventată abia în secolul XX, anume introduce personajul-reflector, care îl substituie adeseori pe narator sau naratorul preia în diferite momente perspectiva acestui personaj-reflector.

Descrierea străzii Antim se face nu de către narator în mod direct, ci el preia perspectiva lui Felix Sima, care soseşte de la Iaşi la Bucureşti în urma morţii tatălui său şi caută casa lui Costache Giurgiuveanu, o rudă aleasă de tatăl adolescentului ca tutore al fiului său.

Felix priveşte cu atenţie casele cu un aspect neutru construite monumental, dar fără stil. El concluzionază că e pe strada negustorilor imbogăţiţi, dornici să îşi dubleze opulenţa, dar lipsiţi de cultură. El e neplăcut surprins de aspectul casei pe care o caută, care e la fel ca celalalte, dar se vede că e neîngrijită, ceea ce anticipează că proprietarul e un avar, care îşi reprimă orice bucurie sau plăcere adunând ban peste ban.

După ce sună îndelung, apare un om care îl surprinde pe Felix, o dată pentru că bătrânul îi spune că aici nu locuieşte nimeni şi apoi surpriza e de proporţii datorită vestimentaţiei omului. E îmbrăcat sărăcacios, are pantaloni vechi, rupţi şi în loc de curea are pantalonii legaţi cu o frânghie. Se sugerează şi mai puternic statutul de avar al lui C. Giurgiuveanu. După ce revine în faţa aceleiaşi case, bătrânul îşi recunoaşte identitatea şi urmează vizualizarea de către Felix a interiorului salonului şi a celor adunaţi aici.

Încăperea e plină de lucruri vechi,din nou semn al avariţiei proprietarului, iar tânărul înţelege de la bun început marea afecţiune a lui C. Giurgiuveanu pentru Otilia, a cărei tutore este. Spre deosebire de alţi avari din literatura universală, dezumanizaţi de patima pentru bani, C. Giurguveanu îşi păstrează dimensiunea umana tocmai datorită dragostei pentru Otilia. Tânărul îi găseşte grupaţi pe cei din clanul Tulea în jurul Aglaei, sora lui C.Giurgiuveanu, despre care doctorul Weissmann va spune ca e “baba absolută,rea şi acră”. Aspectul ei sever şi îmbrăcămintea de culoare închisă îl surprind neplăcut pe Felix, mai ales trăsăturile femeii, care traduc răutatea, suspiciunea şi dorinţa aprigă de a-l ţine tot timpul sub supraveghere pe fratele ei şi mai ales pe Otilia, pentru ca nu cumva bătrânul să îi lase ei averea.

Şi în situaţia Aglaei, G. Călinescu nuanţează personajul-caracter, adică femeia scorpie. Nici ea nu se dezumanizează datorită dragostei de mamă pentru cei trei copii ai ei: Olimpia, Titi şi Aurica, pe care vrea să îi vadă la casa lor, lucru posibil doar cu ajutorul averii lui C. Giurgiuveanu.

S-a spus pe bună dreptate că “Enigma Otiliei” e romanul unei averi, iar goana după avere provine de la Balzac. G. Călinescu îmbină însă această temă cu altele, anume avem de-a face cu un roman de familie, unul de dragoste şi unul de formare a unei personalităţi.

Romanul de familie e mai cu seamă realizat prin familia Tulea, dar şi prin relaţiile de familie dintre Aglaia, C. Giurgiuveanu şi Otilia.

În această prima scenă se descoperă codul romanului baroc prin excepţionala portretistică, Felix fiind de altfel un tânăr cu o foarte mare educaţie culturală şi care ştie să descopere detalii care produc plăcere estetică. Tânărul îi priveşte îndelung pe cei din jur, care trezesc curiozitatea, mai ales pe Otilia cu aerul ei enigmatic, de o frumuseţe care traduce feminitatea, rafinamentul, sensibilitatea. De asemeni Felix e impresionat de moşierul Leonida Pascalopol, aristocrat pur sânge, cu un comportament de nobil şi cu un aspect care traduce descendenţa sa, educaţia şi cultura moşierului.

După un timp Otilia îl trimite pe Felix să se odihnească în camera ei după drumul lung făcut de la Iaşi la Bucureşti. Se reia metoda balzaciană a anticipării personajului prin obiectele care îi aparţin, doar că şi acum perspectiva e cea a personajului-reflector. Felix priveşte cu uimire şi plăcere obiectele de lux ale Otiliei, toaletele şi parfumurile frantuzeşti, cărţile rare, dar în acelaşi timp jucăriile din copilaria fetei şi toate aceste sugerează dualitatea Otiliei, amestec de copil şi fata enigmatică şi rafinată.

Vorbind despre propriul roman, G. Calinescu spune că în fond enigma Otiliei stă tocmai în feminitatea ei.

Ca bildus roman se prezintă etapele de formare a personalităţii lui Felix, care va cunoaşte acum o altă lume decât cea de la Iaşi, va descoperi tensiunile, conflictele dintre clanul Tulea şi Otilia şi C. Giurgiuveanu. Apoi va descoperi disensiunile din clanul Tulea, romanul de familie transformându-se într-un admirabil studiu de psihanaliză şi psihologie. Din nou G. Călinescu depăşeşte balzacianismul şi îşi deschide romanul spre epistema secolului XX o dată prin fine sugestii care trimit la realismul einsteinian şi apoi la concluziile psihanalizei. Sigmund Freud şi ucenicii săi au studiat efectele eredităţii şi cele ale mediului. Savantul vienez descoperă importanţa subconştientului uman în viaţa omului, pentru că subconştientul nostru conţine în stare latentă toate instinctele agresive, dar şi atavismele care conduc de cele mai multe ori la degenerescenţă, la boli psihice, tare fizice, morale şi intelectuale.

Clanul Tulea devine adeseori în roman obiectul cercetării psihanalitice. Toţi sunt nişte degeneraţi, Simion Tulea e cel mai tarat, ramolit, zaharisit, trăieşte o foame patologică, ba se şi semnează Iisus Hristos. Stă toată ziua inconjurat de găini şi coase la gherghef, iar naratorul sugerează că progeniturile lui şi ale Aglaei îi moştenesc degenerescenţa. Olimpia e o  blazată, o abulică, lipsită de orice plăceri a vieţii, nu e în stare nici măcar să iubească şi se va căsătorii cu Stănică Raţiu, cel din urmă sperând că din această căsătorie va ajunge la averea lui C. Giurgiuveanu. Titi e şi el degeneratul absolut, care se leagănă de uşă, total lipsit de inteligenţa şi bântuit de scene erotice. Aşa se întâmplă şi cu Aurica, obsedată de măritiş, care vede în fiecare bărbat un potenţial soţ, e lipsită de feminitate şi se hrăneşte cu ura împotriva Otiliei pentru farmecul acesteia. Istoria clanului Tulea e limpede prezentată de naratorul estet baroc, dar şi din perspectiva lui Felix.

Un personaj pitoresc e Stănică Raţiu, avocat fără procese, care ilustrează parvenitul din literatura clasică, dar şi de data aceasta. G. Călinescu apelează la codul clasicismului şi îl adaptează realismului de secol XX. Cum spune chiar G. Călinescu, S. Raţiu e un Caţavencu al familiei, adică un demagog desăvârşit şi aşa cum Caţavencu laudă ţara şi îi vrea binele, dar camuflează defapt aspiraţia de a se îmbogăţi prin politică. Şi S. Raţiu laudă în exces familia, importanţa ei socială, se declară un familist absolut pentru a nu îşi trăda în faţa celorlalţi intenţia de a pune mâna pe averea lui C. Giurgiuveanu. Când va pune mâna pe ea se va despărţi de Olimpia, se va recăsători cu Georgeta şi va intra în politică.

Pe fondul luptei pentru această avere se desfăşoară povestea de dragoste şi gelozie a lui Felix, care trăieşte o adevarată dramă generată de imposibilitatea lui de a o cunoaşte cu adevărat pe Otilia şi din nou intervine relativismul secolului XX. E chinuit de intrebarea dacă Otilia îl iubeşte sau are pentru el doar un sentiment de dragoste modernă şi dacă nu cumva fata e îndrăgostită de L. Pascalopol. Comportamentul Otiliei îl aruncă mereu în incertitudine, fiindcă fata pare a oscila mereu mărdurisindu-i adeseori că-l iubeşte, dar că iubirea lor nu se poate împlini pentru că ar fi o piedică în realizarea profesională a tânărului.

La moşia lui Pascalopol dilema interioară a lui Felix se adânceşte, e aproape convins că Otilia nu îl iubeşte, dovadă comportamentul ei glacial şi tandreţea ei cu Pascalopol. Descrierea interioarelor conacului boieresc ca şi cea a Bărăganului ţine de baroc şi mai puţin de balzacianism. Se zăboveşte îndelung asupra obiectelor de preţ, asupra colecţiei de arme vechi, a tablourilor, a cărţilor, a mobilierului, semn al bunului gust şi al descendenţei nobiliare.

Admirabilă scena, cu mari efecte estetice, e cea în care C. Giurgiuveanu, după atacul de epilepsie stă în pat înconjurat de ceilalţi. Din nou clanul Tulea se grupează la comanda Aglaei, îi spionează fără jenă pe ceilalţi ca din gesturile şi privirile acestora să vadă dacă nu cumva Otilia ştie unde e ascunsă averea lui C. Giurgiuveanu. Scena devine anamorfotică când la porunca Aglaei devastează cămara bolnavului, mănâncă şi beau fără reţinere sub ochii îngroziţi ai bolnavului.

Admirabilă e şi scena în care S. Raţiu caută în toată casa averea bătrânului, sub privirile îngrozite ale bolnavului. Îi provoacă acestuia din urmă un nou atac, de data aceasta unul mortal, atunci când îi smulge de sub saltea cutia cu banii şi actele bătrânului.

Urmează alungarea Otiliei de către Aglaia, căsătoria ei cu Pascalopol şi plecarea la Paris, după care e intercalat un blank şi scena finală, tulburătoare, care asigură finalul deschis.

Concluzia e că romanul călinescian e unul de mare modernitate, cu numeroase coduri, imposibil de redus la cel balzacian.

Marin Preda

                          Marin Preda (5.08.1922 -  16.05.1980)

     Marin Preda debutează după al Doilea Război Mondial cu un volum de povestiri, „Întâlnirea din pământuri”.

     Aşa cum precizează chiar scriitorul, pentru el proza scurtă a însemnat un exerciţiu de laborator pentru romanele de mai târziu  şi în care şi-a exersat talentul creator pentru a crea atmosfera, tipuri de personaje sau pentru a-şi traduce o viziune asupra temelor tratate în romanele sale.

     Ca romancier debutează în 1956, când publică primul volum din „Moromeţii” şi în mod paradoxal va publica cel de-al doilea volum mult mai târziu. (dupa 12 ani)

     Din declaraţiile scriitorului, el şi-a construit romanele pe cicluri, şi anume primul e ciclul moromeţian, care pe lângă cele două volume ale romanului „Moromeţii” cuprinde şi romanul „Marele singuratic” fiindcă protagonistul celui din urmă e Niculae Moromete, iar legăturile dintre romanele aceluiaş ciclu sunt asigurate de unul sau mai multe personaje care apar în romanele din respectivul ciclu.
      Alt ciclu cuprinde evocarea oraşului şi a uriaşelor sale transformări după cel de-al Doilea Război Mondial, generate de introducerea forţată a comunismului la noi, cu efecte dramatice la toate nivelele societăţii, efecte de mare violenţă, în special în mediul citadin. Intră aici romanele „Intrusul” şi „Risipitorii”.

     Un alt ciclu pe care însă scriitorul nu l-a încheiat trebuia să aibă o tematică instorică, M. Preda intenţionând să readucă în discuţie personalităţi istorice contradictorii, cum se întâmplă de exemplu cu romanul „Delirul” în care e evocat mareşalul Ion Andronescu.

     Un alt ciclu trebuia să urmărească destinul intelectualului în societatea comunistă, dar M. Preda a reuşit să scrie doar romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”.

     M.Preda e autorul unui volum de eseuri cu titlul „Imposibila întoarcere” şi a unei cărţi autobiografice „Viaţa ca o pradă”. Atât în volumul de eseuri cât şi în lucrarea autobiografică revin câteva idei care conturează poetica scriitorului nostru.

     O temă la care revine obsedant e aceea a timpului ca istorie, care provoacă răsturnări radicale la toate nivelele, anume la nivelul individului, a colectivităţii din care face parte şi apoi la nivelul existenţei unui întreg popor. În mod obişnuit timpul e unul din marile teme literare tratată mai mult din perspectivă antologică şi filosofică, mai precis, timpul e gândit ca destin tragic al fiinţei umane supusă pieirii. Nu în felul acesta tratează M. Preda tema timpului, ci pe el îl interesează in primul rând impactul evenimentelor instorice asupra individului şi a colectivităţii. Aşa se face că îşi focalizează atenţia asupra trecerii în societatea românească de la capitalism la comunismul stalinist.

     În „Imposibila întoarcere”, M. Preda pune probleme legate de schimbările din lumea satului, de aici şi titlul, adică el arată că niciodată nu se va putea reveni la satul tradiţonal de altădată, distrus de colectivizare. Colectivizarea a însemnat un adevărat seism pentru colectivitatea rurală, şi anume ţăranii s-au socotit dintotdeauna proprietari de pământ, liberi să facă o agricultură individuală, să-şi lucreze pământul după voia fiecăruia, în vreme ce colectivizarea a însemnat desproprietărirea, ba mai mult decât atât, ţăranii au trebuit să renunţe inclusiv la vite şi la unelte, să se unească şi să muncească la porunca autorităţilor.

     Iată că istoria a distrus un mod de existenţă, impunând o nouă orânduire simţită de indivizi şi mai ales de colectivitatea rurală ca o infrângere şi distugere a principiilor de viaţă. 

     Aceleaşi efecte le-a avut istoria şi la oraş, în primul rând prin naţionalizarea averilor, dar şi prin pedepsirea abuzivă a vechilor proprietari urmăriţi politic cu cea mai mare duritate.

     Concluzia lui M. Preda e că şi la nivelul oraşului întoarcerea e imposibilă fiindcă niciodată istoria nu se întoarce la modele mai vechi, ci dinpotrivă cursul ei e mereu imprevizibil.

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" - C. Petrescu

                                                          (publicat în 1930)

Carte aici.

     În abordarea romanului în discuţie, pornind de la premisa că suntem în faţa unui roman autenticist care încorporează câtava elemente din codul proustian, apoi din punct de vedere tematic e un roman de dragoste şi gelozie, o cronică de război, dar toate aceste elemente credem că se contopesc defapt într-un roman filosofic, adică într-o profundă meditaţie asupra omului, a marii sale singurătăţi, una din temele majore ale literaturii secolului XX.

     Dimensiunea de roman filosofic e conferită în primul rând de naratorul autodiegetic, şi anume Ştefan Gheorghidiu e de formaţie filosof şi ca atare trăieşte în lumea ideilor.

Ş. Gheorghidiu îşi retrăieşte etapele esenţiale din relaţia sa cu Ela. Acesta cunoaşte mai întâi dragostea ca vanitate în sensul în care începe să o iubească pe Ela mai întâi din orgoliu şi anume e vorba de vanitatea că e iubit de cea mai frumoasă şi mai curtată studentă. Mai apoi va cunoaşte dragostea ca pasiune, construită şi ea mental, în sensul în care iubeşte mai cu seamă ideea de dragoste decât femeia de lângă el. Aspiraţia către refacerea androginului e defapt pur spirituală şi in calitate de filosof Gheorghidiu crede in ideea platoniciană de dragoste.

     După cum se vede el contemplă ideile şi tocmai din această cauză va deveni o victimă a realităţii impure. E convins că Ela s-a schimbat radical dupa moştenirea primită de la unchiul Tache, un ins cu care Gheorghidiu nu avusese relaţii deosebite. Spre uimirea tuturor el e cel care primeşte cea mai mare parte din moştenire  şi e demn de remarcat că tânărul îşi suspectează chiar mama şi sora că acestea l-ar invidia, motiv pentru care relaţiile lor se răcesc. Suspiciunile naratorului sugerează limpede că din nou reflectarea în conştiinţa sa e de un mare subiectivism, asa cum se întamplă defapt şi în relaţiile sale cu cei din jur.

     Brusc i se pare că Ela manifestă gusturi pe care nu le cunoscuse ca atunci, devine dornică de lux, de viaţa mondenă din înalta societate bucureşteană. Relaţia Elei cu Anişoara, o verişoara snoabă îl deranjează, mai ales că până atunci Anişoara nu avusese niciun fel de relaţie cu familia Ghoeghidiu.

     Naratorul e torturat progresiv de gelozie şi încearcă să o redescopere pe Ela. Urmează un adevărat lanţ de despărţiri şi împăcări, iar drama naratorului se adânceşte pe măsură ce inţelege că viaţa lui fără femeia iubită nu ar mai însemna nimic şi pentru că pentru această femeie ar fi chiar gata să ucidă. Gelozia lui atinge paroxismul în timpul unei excursii la Odobeşti făcută cu cercul de arstocraţi bucureşteni. Scenele sunt fără îndoială anamorfizate pentru că gelozia face ca orice gest al Elei să pară unul de trădare în dragoste.

     Gheorghidiu e convins că soţia lui are o legătură amoroasă cu avocatul Grigoriade, un don juan cunoscut pentru flirturile sale, un admirabil dansator, plăcut femeilor. Ghoeghidiu cunoaşte adevărate prăbuşiri interioare când o vede pe Ela abandonându-se in braţele dansatorului sau mâncând din aceeaşi farfurie cu presupusul amant sau bând din acelaşi pahar. Pentru a o pedepsi, naratorul-personaj simulează o legătură amoroasă cu o tânără, dar renunţă repede, scârbit de sine însuşi.

     Hinterlandul se conturează relativ vag şi totuşi există elemente care schiţează atmosfera Bucureştiului în preajma Primului Război Mondial. 

     Astfel apare un personaj care ilustrează mediul afacerilor murdare ca şi politicianismul demagogic, şi anume e vorba de un alt unchi al naratorului, Nae Gheorghidiu, care făcuse avere printr-o serie de afaceri veroase.

     De asemni figurează în roman şi un alt personaj prin care se  caricaturează societatea coruptă, şi anume Lumânăraru, un milionar ridicat de jos, analfabet, dar cu un extraordinar simţ pragmatic.

     Sunt câteva scene apoi care traduc ticăloşia, inconştiinţa care domneşte în capitală în vreme ce zvonurile intrării României în război sunt tot mai puternice.

     O astfel de scenă e cea a bătăii cu flori de la şosea, când toată aristocraţia îşi etalează bogăţia şi luxul şi aruncă cu flori unul în celălalt, ca şi cum ar sfida realitatea. În parlament se ţin discursuri demagogice, în vreme ce lumea jurnaliştilor e din ce în ce mai agitată de apropierea războiului.

     N. Gheorghidiu ii administrează averea lui Ş. Gheorghidiu şi cumpără cu o sumă imensă acţiuni în fabrica de armament de la Ploieşti. Aşa se face că atunci când războiul izbucneşte, naratorul-personaj e scutit de front, dar aşa cum se întâmplă şi cu Apostol Bologa, nu concepe ca intelectualitatea să stea deoparte şi socoteşte că datoria lui morală e de a fi combatant.

     Urmează scene cutremurătoare, de un autenticism absolut şi care traduc iraţionalul şi ororile războiului. Apare obsesiv o scenă în care trupurile combatanţilor sunt secerate, iar Ş. Ghoeghidiu asistă cu groază la un spectacol sinistru, anume un soldat e decapitat, iar trupul său mai înaintează câţiva paşi înainte de a se prăbuşi, de ca şi cum viaţa ar încerca să se opună morţii.

     Jurnalul de front al lui Ş. Gheorghidiu e plin de însemnări din care rezultă ca armata română trăieşte o adevărată tragedie în opoziţie cu discursurile găunoase din parlament. După cum spune chiar Ş. Gheorghidiu, soldaţii erau prost îmbrăcaţi, aveau muniţie puţină, descoperiţi în faţa maşinii de război germane. În faţa tancurilor şi a tunurilor ostaşii români reuşeau doar să sape nişte tuneluri, victime tragice ale nepăsării politicienilor.

     Admirabil e capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”,  în care Ş. Gheorghidiu evocă tragica luptă pentru apărarea Branului. Bombardierele germane transformă frontul într-un spaţiu de coşmar şi nebun de groază un soldat strigă cuvintele care alcătuiesc titlul capitolului. Ş. Gheorghidiu e convins că nimeni nu va supravieţui şi-şi notează în jurnal trăirie terorizante.

     Se vede limpede că războiul nu mai are nimic eroic. Unii critici literari afirmă că experienţa războiului îl schimbă pe Ş. Gheorghidiu, în sensul în care spaima în faţa morţii ar atenua puternic dragostea şi gelozia.

     Criticii explică din această perspectivă comportamentul naratorului-personaj în ultima scenă, aceea în care se desparte de Ela. O atare afirmaţie critică poate fi pusă la îndoială tocmai pentru că suntem în faţa unui narator subiectiv, necredibil, care judecă realul prin grila ideilor sale filosofice.

     Relativismul cunoaşterii rezultă în roman din diferenţa dintre felul în care Ela se reflectă in conştiinţa lui Ş. Gheorghidiu în prima etapă a iubirii şi a căsniciei lor şi cum acceaşi Ela se reflectă după dobândirea moştenirii şi mai ales la finele romanului, când Ş. Gheorghidiu îi lasă o bună parte din avere şi tot trecutul lor, privind-o acum pe soţia lui ca pe o femeie banală, îmbătrânită fizic,  în vreme ce Ela de la început e pentru el însăşi întruchiparea feminităţii şi a frumuseţii.