(publicat în 1877)
Citeste!
Este un dublu palimsest, asemeni oricarui basm cult, in sensul in care contine atat codul basmului popular in care se prelungesc diferite mituri, dar si codul operei lui Ion Creanga. Unul dintre cei mai importantii cercetatori ai operei lui Ion Creanga e George Calinescu, autorul unei monografii cu titlul “Viata ai opera lui Ion Creanga”.
O problema interesanta pe care o semnaleaza Calinescu e marea unitate operei scriitorului, adica nu exista o ruptura intre “Amintiri din copilarie” si celalalte proze, adica e vorba de povestirile, povestile, basmele si singura lui nuvela. Calinescu afirma tansant ca in toate textile lui Creanga el evoca defapt satul romanesc, mai precis cel moldovenesc din sec XIX. Taranii din Humulesti pot fi descoperiti cu usurinta inclusive in povestirile si basmele scriitorului. Personajele sunt defapt travestiuri ale taranilor si nicidecum personaje fabuloase. Aceasta inseamna ca Ion Creanga opereaza ceea ce numim acum o demitizare a basmului si acest lucru se datoreaza viziunii cavaleresti despre lume care apare si in “Amintiri din copilarie”. Ea consta intr-un umor enorm in deplasarea personajelor si evenimentelor in registrul enormului, asa cum se intampla intr-un carnaval unde se rade homeric.
Insusi titlul basmului ofera o cheie de lectura, adica sugereaza o lume carnavalizata prin oximoronul “Harap-Alb”. Cuvantul harap inseamna sluga neagra si vine in contradictie cu termenul alb. Se sugereaza astfel o lume pe dos si atunci avem de-a face cu celebrul motiv literar nascut din carnavalurile romane si medieval, si anume motivul lumii pe dos. La un momentdat Harap-Alb va si spune ca lumea este una cu susul in jos si cu josul in sus.
Evident ca lumea pe dos pe care o propune acest test e fundamental diferita de cea a unei lumi a basmului adevarat.
Demitizarea aceasta a basmului este accentuate de titlu si prin faptul ca substantivul propriu Harap-Alb numeste chiar personajul principal, lucru neobijnuit intr-un basm popular. Eroul de basm popular e un model absolut, deci nu are individualitate, ci o proiectie ideala si de aceea nu poate sa aiba un nume. Numele propriu individualizeaza si trimite la unicitatea in timp si spatiu a unei persoane. Prin urmare Harap-Alb nu mai poate fi un arhetip si este defapt taranul tanar care vede peste tot prilej de amuzament, rade de aspectul fizic al celor din jur, de viciile lor sau de diferite tare intelectuale (prostia, egoismul, etc), ori se amuza de tare morale fiinca priveste lumea ca pe un urias carnaval.
Demitizarea basmului este semnalata si de incipit, in sensul ca naratorul nu mai foloseste formula “a fost odata ca niciodata” ci zice “ Amu cica”, exprimare tipic moldoveneasca si care in limbaj literar inseamna “Acum s zice”.
Dupa cum se stie, intr-un text epic de fictiune avem un timp al nararii si un timp al diegezei. In basmul in discutie naratorul e defapt contemporanul personajelor si evenimentelor, iar efectul imediat este umorul enorm care traduce o vitalitate teribila ca si in “Amintiri din copilarie”.
De carnavalizarea basmului tin apoi apetitul extraordinar nu doar al naratorului, ci si al tuturor personajelor de a relata. De aceea basmul e de o mai mare intindere decat cel popular si dialogurile ocupa un spatiu foarte mare.
In ceea ce priveste limbajul, basmul lui Ion Creanga confirma o concluzie foarte interesanta a cercetatorului rus Mihail Bahtin. Aici Bahtin cerceteaza comparativ naratiunile care au circulat pe cale orala cu cele care tin de literatura scrisa si care sunt destinate nu a fi ascultate, ci a fi citite. Naratiunile populare sunt miturile, legendele, epopeile, baladele, in vreme ce atunci cand vorbim despre naratiunile scrise ne referim la basmele culte, povestiri, nuvele, romane. Cele doua categorii se difera fundamental si sub aspectul limbajului si anume cele orale se caracterizeaza prin monolingvism( adica un singur stil, cel al naratorului), in vreme ce cele culte se difera prin plurilingvism (apar mai multe stiluri), efectul fiind de polifonie.
Plecand de la ideea ca stilul individual liber al vorbitorilor e puternic marcat de personalitatea celui care vorbeste rezulta ca fiecare personaj din acest basm este cu adevarat un tip uman si nu un rol sau o functie. Acest lucru e evident inca de la inceputul basmului unde rasuna distinct vocea imparatului batran suparat pe cei doi fii mai mari care se intorc repede acasa dupa prima piedica din calea lor, anume dupa intalnirea cu ursul. Imparatul se vaita asemeni unui taran batran, suparat sa constate ca feciorii lui sunt nevrednici si prefera sa stea mai bine acasa unde vor gasi o bucata de paine fiindca lor nu le trebuie imparatia unchiului lor daca trebuie sa dea piept cu greutatile. Imparatul ilustreaza tipul taranului care la batranete vede ca feciorii lui sunt departe de ceea ce ar fi vrut el.
La o lectura atenta si limbajul celor doi e diferit, Si ei se exprima moldoveneste si reprezinta tinerii care prefera linistea casei parintesti in locul luptei cu viata.
Harap-Alb ilustreaza flacaul inteligent dar deopotriva naiv in anumite situatii, ba chiar zgarcit, dar calitatea lui suprema este umorul debordant. Povestste intr-una, dovada intalnirea cu Sfanta Duminica sau scenele legate de tovarasii sai.
Inca din scena prima in care apare, atunci cand se intalneste cu Sfanta Duminica, isi varsa supararea ca tatal l-ar opri sa plece si el sa-si incerce norocul. Isi exprima compasiunea pentru parintele batran care a patit atata rusine cu ceilalti doi copii si e hotarat ca daca l-ar lasa si pe el, chiar daca l-ar speria ceva si-ar lua mai bine lumea in cap decat sa vina acasa sa-l supere si mai rau pe tata. Refuza la inceput sa ii dea banutul Sfintei Duminici travestite intr-o cersetoare batrana si abia dupa ce aceasta ii prevesteste un destin favorabil si il invata sa ia hainele, armele si calul tatalui din tinerete se indura sa ii dea banutul.
Dupa binecuvantarea parinteasca batranul imparat tine, ca orice taran, sa ii dea fiului cateva sfaturi, ceea ce nu se intampla in basmul popular. Cum se intampla cu orice tanar, si printul uita repede de sfatul parintesc si il ia pe span drept sluga, ba uita si de credinta taraneasca potrivit careia omul cu defecte fizice are si tare morale, psihice si intelectuale. Se dovedeste sa fie si naiv si se lasa bagat in fantana de span fara sa intuiasca pericolul, ceea ce duce la inversarea rolurilor. Inversarea rolurilor tine si ea de viziunea carnavalesca in care printul devine cersetor si cersetorul print.
Memorabila e intalnirea cu Verde Imparat si fiicele sale, acestea din urma comportandu-se ca niste fete de la tara si, dupa cum spune naratorul, au suspiciunea ca spanul e varul lor. Imparatul Verde e naiv, dar vrea sa isi supuna nepotul la cateva probe. In naivitatea lui nu are nicio obiectie cand asa-zisul nepot isi trimite sluga dupa salati din gradina Ursului, dupa capul de cerb si ca intr-o adevarata lume pe dos o vrea si pe fata Imparatului Rosu, cu care nu are ce face.
Ritmul epic e variabil: e alert atunci cand se relateaza despre primele doua probe pentru ca sunt obijnuite in lumea basmelor, insa ritmul devine lent atunci cand este vorba de calatoria lui Harap-Alb in cautarea fetei Imparatului Rosu. Se zaboveste in mod deosebit pe intalnirea personajului cu cei 5 tovarasi si pe portretele memorabile ale acestora. In aceasta parte a basmului Ion Creanga face trimitere intertextuala la “Gargantua si Pantagruel” al lui Francois Rebelais. George Calinescu il si numeste pe I. Creanga un Rebelais al literaturii romanesti. E de precizat ca cei 5 tovarasi nu sunt prezentati din perspectiva naratorului, ci din cea a lui Harap- Alb, care descopera peste tot un prilej de amuzament. Arta portretistica a lui I. Creanga e de o mare subtilitate pt ca fiecare dintre portrete se rezuma la doar cateva detalii fizice care sunt anamorfizate, la care se adauga detalii legate de efectul pe care fiecare personaj il are asupra locului unde e descoperit de Harap-Alb.
Concret, Harap-Alb ramane uimit mai intai de locul acoperit de promoroaca, ca apoi sa vada un foc urias si apoi o namila care topaie zgribulita in jurul focului vaicarindu-se de frig. Portretul lui Gerila se rezuma la doua detalii anamorfizate, anume are urechi clapauge si doua buzoaie groase si dabalazate si atunci cand rade una se revarsa peste scofarlia capului, iar cea de jos ii atarna pana la genunchi. Harap-Alb rade si se minuneaza de asemenea aratare si il i ape Gerila drept insotitor.
La fel se intampla si in cazul portretelor lui Setila si Flamanzila pentru ca cele doua sunt anticipate prin dezastrul pe care il provoaca. Setila seaca toate apele, iar Harap-Alb ii face o genealogie care trimite la umorul taranesc utilizand inclusive jocuri de cuvinte. Flamanzila mananca brazdele trase de 12 pluguri si se vaita de foame.
Daca Gerila e tipul frigurosului, Flamanzila e tipul mancaului iar Setila e bautorul insatiabil, Ochila e omul curios care trebuie sa vada si a stie tot pana si in fundul pamantului. El e redus la un ochi enorm asezat in frunte cu care nu vede decat daca il inchide si atunci vede lucrurile ciuruite, vede oamenii si animalele cu capul in jos, apoi vede cum creste iarba si ce se intampla in maruntaiele pamantului.
O aratare cumplita e Pasari-Lat-Lungila, vanator impatimit care atunci cand isi departeaza picioarele ajunge cu unul la apus si cu unul la rasarit, se intinde pana la cer si prinde pasarile din zbor.
Ca intr-o lume pe dos si Imparatul Rosu ii va pune la probe, nu inainte de a se minuna cum sunt de frumosi noii veniti. Fiecare scena e de un comic enorm si anume proba camerei de arama sub care sluga face focul il face pe Gerila pentru prima data fericit, simte o caldura placuta, in vreme ce ceilalti se vaita de arsita. Harap-Alb il face pe Gerila sa stranute si totul se acopera de promoraca. O scena memorabilia e cea a mancatului si bautului in care pe masa sunt aduse cantitati enorme de bucate, 12 hambare de paine si o multime de butoaie de vin. Flamanzila si Setila ii invita ironic pe ceilalti sa se sature si dupa ce acestia mananca pe saturate fara sa se vada de unde mancasera, cei doi se apuca zdravan minunandu-se de zgarcenia Imparatului Rosu.
Ironia tipic taraneasca apare in scena pazirii fetei imparatului, in care Ochila si Pasari-Lat-Lungila discuta ca doi tarani mucaliti care pun la indoiala moralitatea fetei si o socotesc o vrajitoare. Fata se preschimba in pasare si se ascunde in dosul Lunii. E cautata de Ochila si capturata de Pasari-Lat-Lungila. Imparatul Rosu isi exprima ciuda tot asemeni unui taran, le da fata si ii pofteste sa plece cat mai repede cu ea.
Finalul e si el in cheie umoristica si anume fata Imparatului Rosu il da in vileag pe span, acesta ii taie capul lui Harap-Alb, dar e pedepsit de cal, iar fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe Harap-Alb cu apa vie si apa moarta si cu cele 3 smicele de mar dulce. Harap-Alb se trezeste si spune ca a dormit foarte bine, iar fata ii raspunde cu umor ca ar mai fi dormit mult si bine.
Naratorul descrie cu umor nunta celor doi la care pretinde ca a fost si el, dar a stat la coada.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu