O scrisoare pierdută - I.L. Caragiale

Citeşte aici

     Este o comedie de moravuri, care exploatează toate sursele umorului şi o serie de modalităţi de realizare a comicului pe care această formă dramatică şi le-a dezvoltat în lunga ei istorie,  începând cu Antichitatea greacă şi latină şi până în modernitate.

     Dacă în tragedie se cultivă tragicul, în comedie apar drept categorii estetice comicul, grotescul, parodicul,caricaturalul. În opoziţie cu tragedia,  al cărei subiect e unul de mare solemitate ce se înalţă adeseori în sublim, în comedie se prezintă latura comică a existenţei, generată fie de moravuri, fie de tare umane, cum ar fii: prostia, ticăloşia, diferite vicii umane, efectul fiind acela de a corecta în anumită măsura aceste aspecte.

Sursel fundamentale ale comicului sunt:

1.         comicul de situaţie

2.         comicul de caractr/personaj

3.         comicul de limbaj

4.         comicul de moravuri

5.         comicul de nume

1.         Comicul de situaţie

În ceea ce priveste comicul de situaţie, el se realizează printr-un lanţ de evenimente de un imens ridicol care se rezolvă de asemeni în cheie comică sau grotescă. Adeseori pentru realizarea acestui tip de comic se utilizează lovitura de teatru şi care e un eveniment ce schimbă radical în manieră comică desfăşurarea acţiunii.

2.         Comicul de caracter/personaj

Presupune anumite tipuri care prin ele însele stârnesc râsul, de exemplu un astfel de personaj e celebrul soţ bătrân, servitoarea arogantă, servitorul umil şi duplicitar, amantul de profesie, parvenitul, etc.

3.         Comicul de nume

E o altă sursă de comic şi constă adeseori în aceea că numele personajulu trimite sau la esenţa lui, sau e într-un violent contrast cu ce e personajul, realizându-se un oximoron care stârneşte râsul. Adeseori numele comice, şi aici Caragiale e un maestru, constă în alăturarea discordantă sau cu fine sugestii ironice a unui prenume cu un nume.

Concret, numele de Zaharia Trahanache în sine traduce zahariseala umană, adică ramolismentul, prin urmare se sugerează statutul soţului bătrân. Trahanache vine de la trahana, un regionalism moldovenesc ce denumeşte un dans batrânesc, şi apoi denumeşte coca moale, sugerând cameleonismul politic pentru că batrânul e vechi membru de partid şi ştie să se adapteze repede oricărei situaţii politice. George Călinescu precizează că  sufixul "-che" e de origine greacă, apare foarte des în operele lui Caragiale şi sugerează lăcomia fanariotă şi imbogăţirea personajelor, în situaţia noastră, Trahanache, membru in multe comitete s-a îmbogăţit prin politică.

Numele lui Ştefan Tipătescu e de asemeni esenţial personajului, e fiind numit de apropiaţi Fănică. Diminutivul acesta sugereaza originea socială modestă a prefectului, ascensiunea sa politică datorându-se în special femeilor pentru că numele de Tipătescu provin de la tip în sens de Don juan, iar sufixul "-escu"  e de provenienţă românească, rezultând astfel un Don juan autohton.

Prenumele Zoe apare frecvent în prozele noastre romantice şi setimentale, imitate după modelul frantuzesc în perioada paşoptistă şi e atribuit de regulă unei femei uşoare, fie că e imorală, fie că ajunge să trăiască o viaţă amoroasă dublicitară.

Admirabi ales e apoi numele lui Nae Caţavencu, prenumele sugerează originea socială obscură, iar numele provine de la substantivul "caţă", pasăre guralivă, ceea ce anticipează patosul discursurilor liberalului.

Numele de Pristanda are rezonanţă turcească şi sigerează lăcomia teribilă a turcilor, dar şi viclenia, toate atribute ale poliţaiului.

Alegerea numelui lui Agamemnon Dandanache este magistrală şi trimite de asemeni la antipersonalitatea acestuia, care întruchipează toate tarele celorlalţi, după cum zice Călinescu, la fel de ramolit, dacă nu şi mai mult decât Zaharia Trahanache şi la fel de ticălos ca şi Nae Caţavencu.Diminutivul Agamiţă are exact  efectul invers, adica dezeroizează, iar numele de Dandanache provine de la dandana, care inseamnă gafă, în vreme ce sufixul "-che" trimite la dimensiunea de parvenit politic, prin şantaj ordinar al ramolitului bătrân.

4.         Comicul de limbaj

Caragiale e un adevărat virtuoz al  comicului de limbaj şi dacă ar fi să-l comparăm cum alti autori de comedie europeană, fără îndoială ar trebui să-lînvestim cu locul de frunte. Toată opera sa este în fond un adevărat studiu al degradării limbajului uman până la înstrăinarea acestuia, care duce la o gravă lipsă de comunicare.

Modalităţile de realizare a comicului sunt numeroase, dar cele mai importante rămân: masca,travestiul, quid pro quo-ul, deus ex machia.

1.         Masca

Masca poate fii de două feluri, anume: in anumite părţi din comedie pot fi intercalate scene sau tablouri în care personajele apar mascate, producându-se în felul acesta o serie de evenimente comice datorită confundării personajelor între ele, dar de cele mai multe ori tehnica constă modilatite de realizare constă în ruptura dintre esenţă şi apariţia  personajelor. Concret, multe personaje încearca să-şi confecţioneze o personalitate artificială care vine în contradicţie flagrantă cu esenţa lor.

De exemplu, în aparenţă Zoe Trahanache pretinde a fii o doamnă virtuoasă, o soţie devotată, în esenţă insă îşi înşeală bărbatul cu cel mai bun prieten al familiei.

Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, în aparenţă conduce judeţul după principii morale, dar în esenţă inchide ochii la măruntele hoţii ale lui Pristanda sau îi promite bani sau moşie sau un post bănos lui Nae Caţavencu pentru ca acesta din urmă să-i înapoieze scrisoarea de dragoste.

Nae Caţavecu e şi el un personaj mască, în apareţă vrea să lase impresia că e un patriot, îngrijorat de soarta "ţărişoarei", dar în esenţă îl interesează doar politica pentru a parveni. De asemenea, este directorul ziarului "Răcnetul Carpaţilor" şi preşedintele Partidului Liberal, lucru care vine în contradicţie cu incultura sa, cu necunoaşterea istoriei naţionale şi a limbii române.

O mască grotescă e Agamiţă Dandanache, la care paradoxal, masca de imbecil politic coincide cu esenţa sa de ruină umană.

2.         Travestiul

E o tehnică asemănătoare cu masca şi poate fii tot de două feluri, anume: personajele se pot costuma şi atunci se încurcă personalitatea lor, sau unul dintre personaje încearcă sau schimbe aparenţa.

3.         Quid pro quo-ul

Constă din confundarea de către un personaj a altuia, adică i see atribuie celui în cauză statutul altui personaj.

De exemplu, Agamiţă Dandanache îl cnfundă pe Tipătescu cu Trahanache.

4.    Deus ex machina

Provine din tragedie, a pătruns mai târziu şi a pătruns mai târziu şi în comedie şi progresiv a început să piardă teren în faţa loviturii de teatru. Acest procedeu constă în neaşteptata apariţie a unui personaj supranatural, de regulă acesta coboară pe scenă din înalt şi schimbă radical cursul evenimentelor.

Aşa cum se întâmpla şi cu  lovitura de teatru, aici, la Caragiale, apariţia lui A. Dandanache are rolul unei lovituri de teatru pentru ca evenimentele iau brusc o întorsătură comică..

Atât sursele comicului, cât şi modalităţile de realizare a comicului contribuie la caracterizarea personajelor, dar şi la traducerea unei viziuni carnavaleşti despre lume.

În ceea ce îl priveşte pe Caragiale, el valorifică întreaga tradiţie a comediei europene, dar aşa cum au pus în valoarea studiile mai noi, Caragiale operează o adevărată resemnalizare a comediei. Practic, operele sale dramatice aproape că anulează graniţele dintre comic, dramatic şi tragic, în sensul în care dincolo de râsul provocat nu numai de comediile sale ci şi de momentele şi schiţele care sunt defapt micro-comedii, cititorul sau spectatorul modern care revelaţia unei viziuni carnavaleşti despre lume, dar cu numeroase nuanţe de tragism pentru că lumea lui Caragiale alunecă înspre absurd aşa cum se întâmplă în teatrul absurdului dupa 1950.

Comicul de situaţii e evident in sensul în care scenariul dramatic e compus dintr-o succesiune de evenimente ce provoacă râsul.

Intriga e generată de pierderea unei scrisori de dragoste a lui Ştefan Tipătescu către Zoe şi urmează aventura biletului de amor. De fapt, există două scrisori şi  tocmai introducerea celei de-a doua e o invenţie de excepţie a dramaturgului nostru. Scrisoarea prefectului e găsită de cetăţeanul trumentat, de la care ajunge la Nae Caţavencu, duşmanul politic al prefectului. Evenimentul e cu atât mai important cu cât are loc în timpul campaniei electorale pentru ocuparea unui post de deputat şi în timpul căreia are loc confruntarea dintre Partidul Comunist şi Partidul Liberal. Tipătescu, Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu fac parte din Partidul Comunist, în vreme ce Caţavencu e preşedintele Partidului Liberal, alcătuit după o didascalie din dascăli şi mărunţi funcţionari.

E de observat că acţiunea e localizată într-un spaţiu nedeterminat geografic concret şi anume, cum se precizează într-o indicaţie scenică, în capitala unui judeţ  de munte. Concluzia ce se impune e aceea că acest spaţiu devine unul simbolic, sugerează că oriunde au log alegeri se întâmplă acelaşi lucru, respectiv politicienii recurg la toate instrumentele, inclusiv la şantaj pentru a accede la putere. Aşa se face că acest topos se transformă în imago mundi, iar Caragiale are o intuiţie a vieţii în manifestarea ei generală.

N. Caţavencu intenţionează să publice scrisoarea în ziarul "Răcnetul Carpaţilor" pentru a descalifica Partidul Comunist, ceea ce pe Zoe o îngrozeşte. Ea face crize în faţa lui Tipătescu, îl ameninţă că-l va sprijini pe Caţavencu şi-l va determina şi pe Trahanache să facă acelaşi lucru dacă Tipătescu nu-i va pune pe oamenii lui să-l voteze pe Caţavencu. Tipătescu refuză şi îi propune Zoei chiar să fugă cu el în lume, îi oferă lui Caţavencu o slujbă bună, bani, chiar şi o moşie, dar celălalt refuză în schimbul unui loc în Cameră.

 Reacţia lui Z. Trahanache pare cea a sotului bătrân, ramolit şi încornorat, dar acesta e un personaj interesant, care diferă de clasicul încornrat printr-o viclenie accentuată, prin flerul său politic, prin cameolonismul său. El susţine sus şi tare că scrisoarea e o plastografie confecţionată de Caţavencu, pe care Trahanache îl are la mână pentru că ştia cu precizie că liberalul falsificase nişte poliţe şi furase bani de la partid.

Tipătescu şi Zoe nu se liniştesc, Zoe ameninţă, drăcuie, îngrozită de blamul politic. Tipătescu îl pune pe Pristanda sa-l urmărească pe Caţavencu, acesta ascultă sub geamul liberalului discuţiilecu membrii de partid, ba mai mult decât atât prefectul îl  pune pe poliţai să-l aresteze pe Caţavencu, spre disperarea Zoei, care porunceşte să fie eliberat.

Se apropie ziua anunţării candidaturii celor doi candidaţi: Caţavencu şi Farfuridi. Tipătescu îi ordona lui Pristanda să angajeze nişte bătăuşi care să-i agreseze pe liberali după şedinţă pentru a-i demoraliza.

Urmează memorabila scenă a anunţării candidaturii. Şedinţa e condusă de Trahanache, cele doua tabere se înfruntă zgomotos, încearcă să acopere discursul celor doi, în vreme ce Trahanache repeta mecanic "Aveţi puţintică răbdare, stimabililor."

În paralel, are loc sosirea lui Agamiţă Dandanache la casa Zoei şi intervine cea de-a doua aventură a unei scrisori de dragoste. Bătrânul, violent tarat fizic, moral şi intelectual, e trimisul Bucureştiului din partea Patidului COnmunist spre a fii ales în judeţul de munte. Printre bâlbâieli, sâsâieli şi lamentaţii că aude şi acum "linga-linga la ureche", povesteşte cum a ajuns el să fie alesul Bucureştiului, mândrindu-se cu familia lui "de la patruzopt în Cameră ". Zoe şi Tipătescu află inmărmuriţi că bătrânul dăduse o petrecere pentru a se face plăcut de politicienii de vază şi după plecarea acestora a gasit un pardesiu străin în locul celui pe care îl avea el. În buzunar a găsit "o scrisorică de dragoste" a unui "becher" primită de la o cucoană din înatla societate, soţia unui politician de frunte.

Bătrânul îl şantajează pe "becher", iar  acesta, de teamă, intervine pe lângă colegii de partid astfel înât aceştia cad de acord să-l susţină pe Dandanache. Zoe il întreabă dacă a înapoiat scrisoarea şi cu o uimire totală de atâta naivitate femeiască, bătrânul răspunde că vor mai fi şi alte alegeri.

Zoe cade in disperare, e convinsă că N Caţavencu îi va face publică viaţa amoroasă. Îl ameninţă din nou pe Tipătescu şi îi spune că e hotărâtă să se sinucida.

Între timp continuă celebra şedinţă politică în care Caţavencu îşi ţine discursul memorabil, care ilustrează în cel mai înalt grad teoria formelor fără fond a lui Maiorescu, totul se transformă în delir verbal, iar acest discurs devine o emblemă caricaturală a discursului politicenesc demagogic în general.

După această scenă are loc bătaia dintre cele două grupări, iar Caţavencu îşi pierde pălăria. Ca într-o comedie veritabilă, scrisoarea e găsită din nou de cetăţeanul turmentat şi care i-o înapoiază Zoei, adică "adrisantului", şi aceasta pentru că fusese poştaş şi ştia că orice scrisoare trebuia ajunge la destinatar.

Dintr-o dată lucrurile iau o turnătură spectaculoasă. Zoe e stăpânită pe sine şi îşi continuă jocul de eminenţă cenusie, adică ea conduce viaţa politică din umbră şi le cere tuturor conservatorilor şi liberalilor să-l viteze pe Agamiţă Dandanache spre fericirea cetăţeanului turmentat, obsedat că nu ştia cu cine să voteze.

Piesa se încheie cu festivitatea mahalagească organizată în onoarea noului deputat şi condusa, din porunca Zoei, de către Caţavencu, transformat într-un mieluşel şi care plânge şi îşi cere iertare femeii, ceea ce o înduişează pe Zoe şi face o promisiune vagă că îl va susţine într-o viitoare alegere.

Ciocoii vechi şi noi

>>> carte aici <<<

În istoria romanului românesc, “Ciocoii vechi şi noi” e al doilea roman sub raport valoric, după “Istoria ieroglifică” a lui D. Cantemir. E de precizat că romanul românesc s-a dezvoltat târziu şi greu, astfel în perioada interbelică a avut loc o polemică pe marginea unei întrebări formulate de un critic literar, Mihail Ralea, anume “De ce nu avem roman?”. Întrebarea aceasta arată că până în perioada interbelică nu se poate vorbi de o istorie a romanului românesc, această formă epica fiind ilustrată sporanic si nu a produs capodopere.

Nicolae Filimon face parte din generația pașoptistă si se revendică de la ideile formulate de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul cultural din perioada pașoptistă.

Romanul în discuție are un paratext foarte important, alcătuit din dedicație, prolog, apoi titlul mare al romanului, subtitlul si titlurile capitolelor și care explicitează sensul general al macrotextului. Astfel, titlul contine substantivul mai vechi “ciocoi” care înseamnă parvenit, ceea ce înseamnă că textul evocă viața ciocoilor, numai că nu trebuie să se inteleaga că ar fi vorba de doua generatii de ciocoi.

În prolog N. Filimon deplânge moravurile societații româneşti, socotind că tarele de natura socială sunt atat de adânci încât nu mai exista nici o virtute, nici o valoare morală sau umană și face un tablou al acestor moravuri asemeni oricarui moralist. E de remarcat că el se referă strict la corupția, ticaloșia, viciul, imoralitatea din clasele si păturile sociale dinspre vârful piramidei și nicidecum la clasele și păturile sociale de jos, pe care le consideră victime ale societații corupte.

Scriitorul inventeză o anumită convenție, aceea de a se ipostazia intr-un călător care pleacă în toate mediile si păturile sociale pentru a vedea concret starea societații. El spune că s-a plimbat mai întai în lumea boierilor, unde a descoperit numai tare, dar a întalnit și boieri de viță; veche, cu dragoste de țară și popor, și tocmai de aceea nu închina romanul acestei clase pentru că a căutat în mod special acea sferă a societații în care viciul, înșelăciunea si ticăloșia devin un pericol pentru tară. A mers apoi printre negustori si a înteles cu durere că cei mai multi își înșală cumpărătorii, vând marfă putredă la cântare deregulate intenționat, amestecă boabe de cafea cu fasole sau apa cu vin. A înțeles însă că nu e cea mai imorală tagmă socială. Scârbit de ce a văzut, a simțit nevoia să găsească și valori înalte, motiv pentru care s-a dus printre slujitorii; bisericii. Si aici însă a dat de aceași realitate tristă si în loc ca oamenii bisericii să își ia sacul și bățul pribegiei și să meargă să îi ajute pe cei sărmani și în suferință, duc o viață la fel de imorală ca și ceilalți. Nicăieri nu a găsit însă atâta ticăloșie ca în tagma ciocoilor, o adevărată plagă socială și de aceea le-a dedicat acestora romanul său.

Urmează portretul ciocoiului și rezumatul biografiei sale și aici recunoaștem personajul-carcater, care este parvenitul. Ciocoiul e de o mare viclenie, lipsit de scrupule, ambițios, de o lăcomie absolută, dornic nu doar de avere ci si de putere.  În mod obijnuit el provine dintr-o familie foarte modestă pe care o va renega. Se insinuează ipocrit în casa unui om bogat pe care cu mult tact îl face să nu înțeleagă sau să intuiască planul său diabolic, pe care în cele din urmă îl va duce la ruină. Ciocoiul își construiește o adevarată strategie in acest scop. Se aliază cu amata stăpânului pentru a-l înșela pe cel din urmă și mai usor, știind că stăpânul face orice pentru amanta sa. Imoralitatea lui e atât de mare încât o face pe amanta stăpânului propria amantă și adeseori cei doi sunt ajutați de o a treia persoană. Dupa ce îl sărăceste pe stăpân și se căsătoreste cu amanta, lăcomia lui crește, îi exploatează pe cei sărmani și pune mâna pe averile altora.

Progeniturile moștenesc toate tarele morale ale părinților, cresc printre servitori unde învață alte obiceiuri proaste si de regulă progeniturile sunt trimise la Paris unde în loc să asimileze valorile civilizaţiei franceze duc o viață la fel de imorală ca în țară și atunci când se intorc în loc să aducă lumina civilizației şi culturii franceze, vin cu tot ceea ce e imoral și printre străini.

Ascensiunea ciocoiului vechi, dar si a celui nou nu se opreste la a aduna avere, ci parvenitul are nevoie și de putere pentru a-i exploata mai ușor pe ceilalți și așa se face că escaladează inclusiv treptele politicii, evident tot printr-o tactică imorală. Dacă ciocoiul vechi e respins de boierimea de viță veche, progeniturile in schimb se insinuează între boieri de calitate și iată de ce și această clasă socială e amenintată de ciocoi.

În final scriitorul precizează că ciocoiul e același fie că e în anteriu, fie în frac și cu manuși albe, ceea ce e încă un indiciu că scriitorul nostru adaptează personajul-caracter la realitatea societății noastre, adică transformă o fiziologie într-un roman.

Limitele acestui roman sunt evidente încă de la început când naratorul își asumă premeditat rolul de moralist, care își exprimă disprețul față de protagonistul său și față de cei asemeni lui.

Naratorul îi face lui Dinu Păturică un portret care corespunde întocmai personajului-caracter prezentat în dedicație, doar că îl plasează în societatea românească de început de secol XIX.

Acțiunea începe în 1814, în plină perioadă fanariotă, în vremea domniei lui Caragea, în Țara Românească. La curtea lui Andronache Tuzluc sosește D. Păturică, un tânăr cu anteriu rupt la spinare, semn al descendenței sale umile, dar fizionomia sa traduce ipocrizia, marea lui ambiție, puterea de a disinua, iar ochii săi mici si pătrunzători traduc inteligența pe care trebuie să o aibă orice ciocoi pentru a putea parveni.

După obiceiul vremii aduce viitorului stăpân plocoane și cu vorbe umile îi prezintă o scrisoare de la tatăl său prin care îl roagă pe fanariot să îl primească pe fiul său la curte.

Pentru a fi și mai explicit in privința lui D. Păturică, naratorul construiește o primă scenă în care parvenitul apare în toată personalitatea lui malefică. E vorba de scena în care D. Păturică, după ce e primit în casa lui A. Tuzluc privește de la geamul odăii lui curtea bogată a boierului si hotărăşte ca în scurt timp toate acestea să fie ale lui.

Urmează evenimente previzibile din ascensiunea ciocoiului, care devine omul de încredere al stăpânului, ba mai şi învață grecește pentru a-l flata pe fanariot.

E de observant numele personajului, care se leagă și el de caracterul moralizator al romanului. Diminutivul “păturică” sugerează caracterul mărunt al celui care dintr-o uriașă ambiție se întinde mai mult decât îi permite pătura, aluzie la proverbul românesc.

Grija primă a lui D. Păturică e să obţină postul de logofăt la curtea lui A. Tuzluc, prin care avea pe mana lui toată averea fanariotului. De aceea îl convinge prin intrigi pe stăpân să-l gonească pe logofătul Gheorghe, sluga cea mai cinstită și care e exact opusul lui D. Păturică. Orice cititor se poate întreba pe drept cuvânt cum de A. Tuzluc e atât de naiv și nici măcar nu bănuieşte cine e D. Păturică. Întrebarea e cu atât mai legitimă cu cât A. Tuzluc e el însuși un ciocoi care se foloseşte de aceleasi mijloace pentru a strânge averi fabuloase, protejat de domniţa Ralu.

În paralel cu ascensiunea lui D. Păturică se schiţează și povestea ciocoiului fanariot A. Tuzluc, care după ce înșelase o mulțime de lume în țara straină lui, vrea acum să prindă rădăcini puternice și să se insinueze în boierimea autohtonă, evident tot în scopul măririi averii si ascensiune politică. De aceea o cere e soție pe Maria, fiica banului C, dar e respins de cei doi, care ilustrează boierimea de viță veche, lăudată de N. Filimon în prolog. Însuşi Caragea renunță la planul de căsătorie a lui A. Tuzluc, înțelegând că nu e bine a deveni duşmanul boierilor autohtoni. Fanariotul se consolează repede în braţele Cherei Duduca, aici tipul clasic al amantei imorale, plină de vicii și de aceea trebuie pedepsită moral. Grecoaica cea frumoasă îl înşeală repede pe A. Tuzluc, pe care îl stoarce de bani, iar fanariotul îl pune pe D. Păturică să îi vegheze amanta, lucru ce îi apropie pe cei doi ticăloşi.

Al treilea aliat e Chir Costea Chiorul, negustorul descris în dedicaţie şi prolog. D. Păturică face socoteli false, încarcă cheltuielile casei boiereşti, o învață pe C. Duduca să ceară din ce în ce mai multe podoabe şi haine scumpe pe care le vinde apoi C. C. Chiorul, iar banii ajung în mâna lui D. Păturică. Orbit de dragoste, A. Tuzluc face cheltuieli fabuloase, trebuie să vândă câteva moşii care ajung în posesia lui D. Păturică.

În ciuda unor carenţe vădite ale acestui roman există şi scene foarte bine construite şi care confirmă vocaţia de romancier a lui N. Filimon. Una dintre acestea e construită cu o tehnică numită tehnica contrapunctului, concept împrumutat din muzică.În proză, ca şi în cinematografie, ea constă în construirea a două imaginii opuse care tratează aceeaşi temă sau situaţie.

Concret, e vorba de cele două petreceri construite în contrast, anume cea din casa lui A. Tuzluc şi cea din casa proaspătului îmbogăit D. Păturică. Antinomia are drept scop accentuarea unor trăsături ale personajelor. În casa lui A. Tuzluc totul traduce rafinament oriental, interioarele sunt decorate cu gust, toaletele femeilor şi ale bărbaţilor sunt strălucitoare, mâncărurile rafinate, la fel şi băuturile, petrecerea dă impresia de ceremonie aristocratică, iar muzica sporeste rafinamentul ce aminteste de civilizaţia greacă.

În opoziţie, în casa lui D. Păturică petrecerea e sfidătoare, de-a dreptul amorală, mâncărurile si băuturile sunt în cantităţi enorme pentru că ciocoiul trebuie să le arate celorlalţi cât de bogat a ajuns. Se mănâncă cu lăcomie, fără discreţie, comportamenul celor prezenţi traduce parvenitismul, orgoliul nemăsurat. Cei prezenţi discută gălăgios, fiecare lăudându-se cu ce a furat de la stăpâni şi de la alții şi își dau sfaturi cum să fure şi mai mult.

O altă scenă memorabiliă e cea în care D. Păturică se duce la un conac de pe una din moşiile furate de la A. Tuzluc. Auzind ţăranii că vine noul stăpân, se adună și naratorul realizează o scenă cutremurătoare. Toţi sunt îmbrăcaţi in zdrenţe şi sunt slabi, ia în jurul capului poartă coroane de paie, cărora de mânie le dau foc, cu glasuri sfâşietoare îl roagă pe noul stăpân să îi fie milă de ei şi să le mai usureze birurile pe care nu le mai pot suporta. E aproape o scenă biblică pentru că toţi par adevăraţi martiri, ceea ce însă nu îl impresionează pe D. Păturică, dinpotrivă, îi gonește și îi exploatează și mai crâncen.

Continuă ascensiunea ciocoiului exact după scenariul din dedicatie şi prolog, şi anume după ce îl sărăceste pe A. Tuzluc şi provoacă fanariotului şi ruina fzică, D. Păturică începe să îi jefuiască şi pe alţii.

Urmează goana după putere politică, fiindcă orice ciocoi trebuie să pună mâna şi pe o funcţie politică prin care poate fura și mai mult. În timpul Eteriei, D. Păturică devine omul lui Al. Ipsilanti şi la cererea acestuia pune la cale complotul împotriva lui T. Vladimirescu. Evident scriitorul forţează adevărul istoric de dragul demonstraţiei moralizatoare, fiindcă nicăieri nu e consemnat că a existat vreun D. Păturică implicat în moartea fanariotului. Al. Ipsilanti îi promisese să-l facă ispravnic, adică cel mai mare în rang intr-un judeţ.

După fuga lui Caragea de pe tronul ţării, ajunge domnitor Dimitrie Ghica. Acesta îşi asumă rolul de pedepsitor al celor care ruinaseră ţara, printre alţii victimă mâniei sale e D. Păturică. În urma numeroaselor plângeri, domnitorul porunceşte să îi fie luată ciocoiului toată averea şi dată înapoi celor pe care îi jefuise şi apoi să fie inchis in ocnă. În schimb logofătul Gheorghe, care avusese grijă inclusiv de stăpânul care îl gonise, e răsplătit de acelaşi domnitor, care îl face ispravnic. Logofătul Gheorghe e răsplătit încă o dată, anume se căsătoreşte cu Maria, fiica banului C., boierul bucurându-se de fericirea celor doi tineri, adevărate modele de moralitate.

După cum e de prevăzut, Duduca îşi continuă viaţa imorală, fuge cu un turc cu care se căsătoreşte, dar evident îl înşeală şi e pedepsită de soţul ei, care o bagă într-un sac şi o aruncă in Dunăre.

D. Păturică moare în ocnă şi urmază o altă scenă teatrală, aceea în care se mai întalnesc pentru ultima dată cele trei personaje masculine, care îi întruchipează pe cei care au adus atât rău societatii. Moare şi A. Tuzluc şi cele două care mortuare care duc sicriele la groapă se întâlnesc exact în dreptul prăvaliei lui C.C. Chiorul, ţintuit de urechi pe uşă din porunca domnitorului. E evidentă intenţia naratorului de a arăta încă o dată consecinţele încălcării legii morale de către cei trei.

Romanul rămâne o creaţie importantă în literatura noastră şi mai ales un document interesant al perioadei noastre fanariote.

Enigma Otiliei

>>> Carte aici!! <<<

Romanul în discuţie conţine toate codurile poeticii lui George Călinescu şi atestă că romancierul nu poate fi redus la un balzacian aşa cum s-a vorbit adeseori în critica literară mai veche.

S-a vorbit de foarte multe ori de incipitul acestui roman, care ar atesta in cel mai înalt grad balzacianismul lui G. Călinescu. E vorba de celebra descriere a străzii Antim din Bucureşti, care pare a fi de factura balzaciană, numai că G. Călinescu operează o nuanţare a tehnicii lui Balzac, pe care o adaptează la romanul modern de secol XX. Concret, la Balzac naratorul face ample descriei ale mediului, ale personajelor, începând cu descrierea cartierului, a străzii, a arhitecturii casei, a interioarelor, a vestimentaţiei, care poartă în viziunea balzaciană semnele personalităţii care trăieşte în acest mediu.

G. Călinescu recurge însă la o tehnică inventată abia în secolul XX, anume introduce personajul-reflector, care îl substituie adeseori pe narator sau naratorul preia în diferite momente perspectiva acestui personaj-reflector.

Descrierea străzii Antim se face nu de către narator în mod direct, ci el preia perspectiva lui Felix Sima, care soseşte de la Iaşi la Bucureşti în urma morţii tatălui său şi caută casa lui Costache Giurgiuveanu, o rudă aleasă de tatăl adolescentului ca tutore al fiului său.

Felix priveşte cu atenţie casele cu un aspect neutru construite monumental, dar fără stil. El concluzionază că e pe strada negustorilor imbogăţiţi, dornici să îşi dubleze opulenţa, dar lipsiţi de cultură. El e neplăcut surprins de aspectul casei pe care o caută, care e la fel ca celalalte, dar se vede că e neîngrijită, ceea ce anticipează că proprietarul e un avar, care îşi reprimă orice bucurie sau plăcere adunând ban peste ban.

După ce sună îndelung, apare un om care îl surprinde pe Felix, o dată pentru că bătrânul îi spune că aici nu locuieşte nimeni şi apoi surpriza e de proporţii datorită vestimentaţiei omului. E îmbrăcat sărăcacios, are pantaloni vechi, rupţi şi în loc de curea are pantalonii legaţi cu o frânghie. Se sugerează şi mai puternic statutul de avar al lui C. Giurgiuveanu. După ce revine în faţa aceleiaşi case, bătrânul îşi recunoaşte identitatea şi urmează vizualizarea de către Felix a interiorului salonului şi a celor adunaţi aici.

Încăperea e plină de lucruri vechi,din nou semn al avariţiei proprietarului, iar tânărul înţelege de la bun început marea afecţiune a lui C. Giurgiuveanu pentru Otilia, a cărei tutore este. Spre deosebire de alţi avari din literatura universală, dezumanizaţi de patima pentru bani, C. Giurguveanu îşi păstrează dimensiunea umana tocmai datorită dragostei pentru Otilia. Tânărul îi găseşte grupaţi pe cei din clanul Tulea în jurul Aglaei, sora lui C.Giurgiuveanu, despre care doctorul Weissmann va spune ca e “baba absolută,rea şi acră”. Aspectul ei sever şi îmbrăcămintea de culoare închisă îl surprind neplăcut pe Felix, mai ales trăsăturile femeii, care traduc răutatea, suspiciunea şi dorinţa aprigă de a-l ţine tot timpul sub supraveghere pe fratele ei şi mai ales pe Otilia, pentru ca nu cumva bătrânul să îi lase ei averea.

Şi în situaţia Aglaei, G. Călinescu nuanţează personajul-caracter, adică femeia scorpie. Nici ea nu se dezumanizează datorită dragostei de mamă pentru cei trei copii ai ei: Olimpia, Titi şi Aurica, pe care vrea să îi vadă la casa lor, lucru posibil doar cu ajutorul averii lui C. Giurgiuveanu.

S-a spus pe bună dreptate că “Enigma Otiliei” e romanul unei averi, iar goana după avere provine de la Balzac. G. Călinescu îmbină însă această temă cu altele, anume avem de-a face cu un roman de familie, unul de dragoste şi unul de formare a unei personalităţi.

Romanul de familie e mai cu seamă realizat prin familia Tulea, dar şi prin relaţiile de familie dintre Aglaia, C. Giurgiuveanu şi Otilia.

În această prima scenă se descoperă codul romanului baroc prin excepţionala portretistică, Felix fiind de altfel un tânăr cu o foarte mare educaţie culturală şi care ştie să descopere detalii care produc plăcere estetică. Tânărul îi priveşte îndelung pe cei din jur, care trezesc curiozitatea, mai ales pe Otilia cu aerul ei enigmatic, de o frumuseţe care traduce feminitatea, rafinamentul, sensibilitatea. De asemeni Felix e impresionat de moşierul Leonida Pascalopol, aristocrat pur sânge, cu un comportament de nobil şi cu un aspect care traduce descendenţa sa, educaţia şi cultura moşierului.

După un timp Otilia îl trimite pe Felix să se odihnească în camera ei după drumul lung făcut de la Iaşi la Bucureşti. Se reia metoda balzaciană a anticipării personajului prin obiectele care îi aparţin, doar că şi acum perspectiva e cea a personajului-reflector. Felix priveşte cu uimire şi plăcere obiectele de lux ale Otiliei, toaletele şi parfumurile frantuzeşti, cărţile rare, dar în acelaşi timp jucăriile din copilaria fetei şi toate aceste sugerează dualitatea Otiliei, amestec de copil şi fata enigmatică şi rafinată.

Vorbind despre propriul roman, G. Calinescu spune că în fond enigma Otiliei stă tocmai în feminitatea ei.

Ca bildus roman se prezintă etapele de formare a personalităţii lui Felix, care va cunoaşte acum o altă lume decât cea de la Iaşi, va descoperi tensiunile, conflictele dintre clanul Tulea şi Otilia şi C. Giurgiuveanu. Apoi va descoperi disensiunile din clanul Tulea, romanul de familie transformându-se într-un admirabil studiu de psihanaliză şi psihologie. Din nou G. Călinescu depăşeşte balzacianismul şi îşi deschide romanul spre epistema secolului XX o dată prin fine sugestii care trimit la realismul einsteinian şi apoi la concluziile psihanalizei. Sigmund Freud şi ucenicii săi au studiat efectele eredităţii şi cele ale mediului. Savantul vienez descoperă importanţa subconştientului uman în viaţa omului, pentru că subconştientul nostru conţine în stare latentă toate instinctele agresive, dar şi atavismele care conduc de cele mai multe ori la degenerescenţă, la boli psihice, tare fizice, morale şi intelectuale.

Clanul Tulea devine adeseori în roman obiectul cercetării psihanalitice. Toţi sunt nişte degeneraţi, Simion Tulea e cel mai tarat, ramolit, zaharisit, trăieşte o foame patologică, ba se şi semnează Iisus Hristos. Stă toată ziua inconjurat de găini şi coase la gherghef, iar naratorul sugerează că progeniturile lui şi ale Aglaei îi moştenesc degenerescenţa. Olimpia e o  blazată, o abulică, lipsită de orice plăceri a vieţii, nu e în stare nici măcar să iubească şi se va căsătorii cu Stănică Raţiu, cel din urmă sperând că din această căsătorie va ajunge la averea lui C. Giurgiuveanu. Titi e şi el degeneratul absolut, care se leagănă de uşă, total lipsit de inteligenţa şi bântuit de scene erotice. Aşa se întâmplă şi cu Aurica, obsedată de măritiş, care vede în fiecare bărbat un potenţial soţ, e lipsită de feminitate şi se hrăneşte cu ura împotriva Otiliei pentru farmecul acesteia. Istoria clanului Tulea e limpede prezentată de naratorul estet baroc, dar şi din perspectiva lui Felix.

Un personaj pitoresc e Stănică Raţiu, avocat fără procese, care ilustrează parvenitul din literatura clasică, dar şi de data aceasta. G. Călinescu apelează la codul clasicismului şi îl adaptează realismului de secol XX. Cum spune chiar G. Călinescu, S. Raţiu e un Caţavencu al familiei, adică un demagog desăvârşit şi aşa cum Caţavencu laudă ţara şi îi vrea binele, dar camuflează defapt aspiraţia de a se îmbogăţi prin politică. Şi S. Raţiu laudă în exces familia, importanţa ei socială, se declară un familist absolut pentru a nu îşi trăda în faţa celorlalţi intenţia de a pune mâna pe averea lui C. Giurgiuveanu. Când va pune mâna pe ea se va despărţi de Olimpia, se va recăsători cu Georgeta şi va intra în politică.

Pe fondul luptei pentru această avere se desfăşoară povestea de dragoste şi gelozie a lui Felix, care trăieşte o adevarată dramă generată de imposibilitatea lui de a o cunoaşte cu adevărat pe Otilia şi din nou intervine relativismul secolului XX. E chinuit de intrebarea dacă Otilia îl iubeşte sau are pentru el doar un sentiment de dragoste modernă şi dacă nu cumva fata e îndrăgostită de L. Pascalopol. Comportamentul Otiliei îl aruncă mereu în incertitudine, fiindcă fata pare a oscila mereu mărdurisindu-i adeseori că-l iubeşte, dar că iubirea lor nu se poate împlini pentru că ar fi o piedică în realizarea profesională a tânărului.

La moşia lui Pascalopol dilema interioară a lui Felix se adânceşte, e aproape convins că Otilia nu îl iubeşte, dovadă comportamentul ei glacial şi tandreţea ei cu Pascalopol. Descrierea interioarelor conacului boieresc ca şi cea a Bărăganului ţine de baroc şi mai puţin de balzacianism. Se zăboveşte îndelung asupra obiectelor de preţ, asupra colecţiei de arme vechi, a tablourilor, a cărţilor, a mobilierului, semn al bunului gust şi al descendenţei nobiliare.

Admirabilă scena, cu mari efecte estetice, e cea în care C. Giurgiuveanu, după atacul de epilepsie stă în pat înconjurat de ceilalţi. Din nou clanul Tulea se grupează la comanda Aglaei, îi spionează fără jenă pe ceilalţi ca din gesturile şi privirile acestora să vadă dacă nu cumva Otilia ştie unde e ascunsă averea lui C. Giurgiuveanu. Scena devine anamorfotică când la porunca Aglaei devastează cămara bolnavului, mănâncă şi beau fără reţinere sub ochii îngroziţi ai bolnavului.

Admirabilă e şi scena în care S. Raţiu caută în toată casa averea bătrânului, sub privirile îngrozite ale bolnavului. Îi provoacă acestuia din urmă un nou atac, de data aceasta unul mortal, atunci când îi smulge de sub saltea cutia cu banii şi actele bătrânului.

Urmează alungarea Otiliei de către Aglaia, căsătoria ei cu Pascalopol şi plecarea la Paris, după care e intercalat un blank şi scena finală, tulburătoare, care asigură finalul deschis.

Concluzia e că romanul călinescian e unul de mare modernitate, cu numeroase coduri, imposibil de redus la cel balzacian.