Enigma Otiliei

>>> Carte aici!! <<<

Romanul în discuţie conţine toate codurile poeticii lui George Călinescu şi atestă că romancierul nu poate fi redus la un balzacian aşa cum s-a vorbit adeseori în critica literară mai veche.

S-a vorbit de foarte multe ori de incipitul acestui roman, care ar atesta in cel mai înalt grad balzacianismul lui G. Călinescu. E vorba de celebra descriere a străzii Antim din Bucureşti, care pare a fi de factura balzaciană, numai că G. Călinescu operează o nuanţare a tehnicii lui Balzac, pe care o adaptează la romanul modern de secol XX. Concret, la Balzac naratorul face ample descriei ale mediului, ale personajelor, începând cu descrierea cartierului, a străzii, a arhitecturii casei, a interioarelor, a vestimentaţiei, care poartă în viziunea balzaciană semnele personalităţii care trăieşte în acest mediu.

G. Călinescu recurge însă la o tehnică inventată abia în secolul XX, anume introduce personajul-reflector, care îl substituie adeseori pe narator sau naratorul preia în diferite momente perspectiva acestui personaj-reflector.

Descrierea străzii Antim se face nu de către narator în mod direct, ci el preia perspectiva lui Felix Sima, care soseşte de la Iaşi la Bucureşti în urma morţii tatălui său şi caută casa lui Costache Giurgiuveanu, o rudă aleasă de tatăl adolescentului ca tutore al fiului său.

Felix priveşte cu atenţie casele cu un aspect neutru construite monumental, dar fără stil. El concluzionază că e pe strada negustorilor imbogăţiţi, dornici să îşi dubleze opulenţa, dar lipsiţi de cultură. El e neplăcut surprins de aspectul casei pe care o caută, care e la fel ca celalalte, dar se vede că e neîngrijită, ceea ce anticipează că proprietarul e un avar, care îşi reprimă orice bucurie sau plăcere adunând ban peste ban.

După ce sună îndelung, apare un om care îl surprinde pe Felix, o dată pentru că bătrânul îi spune că aici nu locuieşte nimeni şi apoi surpriza e de proporţii datorită vestimentaţiei omului. E îmbrăcat sărăcacios, are pantaloni vechi, rupţi şi în loc de curea are pantalonii legaţi cu o frânghie. Se sugerează şi mai puternic statutul de avar al lui C. Giurgiuveanu. După ce revine în faţa aceleiaşi case, bătrânul îşi recunoaşte identitatea şi urmează vizualizarea de către Felix a interiorului salonului şi a celor adunaţi aici.

Încăperea e plină de lucruri vechi,din nou semn al avariţiei proprietarului, iar tânărul înţelege de la bun început marea afecţiune a lui C. Giurgiuveanu pentru Otilia, a cărei tutore este. Spre deosebire de alţi avari din literatura universală, dezumanizaţi de patima pentru bani, C. Giurguveanu îşi păstrează dimensiunea umana tocmai datorită dragostei pentru Otilia. Tânărul îi găseşte grupaţi pe cei din clanul Tulea în jurul Aglaei, sora lui C.Giurgiuveanu, despre care doctorul Weissmann va spune ca e “baba absolută,rea şi acră”. Aspectul ei sever şi îmbrăcămintea de culoare închisă îl surprind neplăcut pe Felix, mai ales trăsăturile femeii, care traduc răutatea, suspiciunea şi dorinţa aprigă de a-l ţine tot timpul sub supraveghere pe fratele ei şi mai ales pe Otilia, pentru ca nu cumva bătrânul să îi lase ei averea.

Şi în situaţia Aglaei, G. Călinescu nuanţează personajul-caracter, adică femeia scorpie. Nici ea nu se dezumanizează datorită dragostei de mamă pentru cei trei copii ai ei: Olimpia, Titi şi Aurica, pe care vrea să îi vadă la casa lor, lucru posibil doar cu ajutorul averii lui C. Giurgiuveanu.

S-a spus pe bună dreptate că “Enigma Otiliei” e romanul unei averi, iar goana după avere provine de la Balzac. G. Călinescu îmbină însă această temă cu altele, anume avem de-a face cu un roman de familie, unul de dragoste şi unul de formare a unei personalităţi.

Romanul de familie e mai cu seamă realizat prin familia Tulea, dar şi prin relaţiile de familie dintre Aglaia, C. Giurgiuveanu şi Otilia.

În această prima scenă se descoperă codul romanului baroc prin excepţionala portretistică, Felix fiind de altfel un tânăr cu o foarte mare educaţie culturală şi care ştie să descopere detalii care produc plăcere estetică. Tânărul îi priveşte îndelung pe cei din jur, care trezesc curiozitatea, mai ales pe Otilia cu aerul ei enigmatic, de o frumuseţe care traduce feminitatea, rafinamentul, sensibilitatea. De asemeni Felix e impresionat de moşierul Leonida Pascalopol, aristocrat pur sânge, cu un comportament de nobil şi cu un aspect care traduce descendenţa sa, educaţia şi cultura moşierului.

După un timp Otilia îl trimite pe Felix să se odihnească în camera ei după drumul lung făcut de la Iaşi la Bucureşti. Se reia metoda balzaciană a anticipării personajului prin obiectele care îi aparţin, doar că şi acum perspectiva e cea a personajului-reflector. Felix priveşte cu uimire şi plăcere obiectele de lux ale Otiliei, toaletele şi parfumurile frantuzeşti, cărţile rare, dar în acelaşi timp jucăriile din copilaria fetei şi toate aceste sugerează dualitatea Otiliei, amestec de copil şi fata enigmatică şi rafinată.

Vorbind despre propriul roman, G. Calinescu spune că în fond enigma Otiliei stă tocmai în feminitatea ei.

Ca bildus roman se prezintă etapele de formare a personalităţii lui Felix, care va cunoaşte acum o altă lume decât cea de la Iaşi, va descoperi tensiunile, conflictele dintre clanul Tulea şi Otilia şi C. Giurgiuveanu. Apoi va descoperi disensiunile din clanul Tulea, romanul de familie transformându-se într-un admirabil studiu de psihanaliză şi psihologie. Din nou G. Călinescu depăşeşte balzacianismul şi îşi deschide romanul spre epistema secolului XX o dată prin fine sugestii care trimit la realismul einsteinian şi apoi la concluziile psihanalizei. Sigmund Freud şi ucenicii săi au studiat efectele eredităţii şi cele ale mediului. Savantul vienez descoperă importanţa subconştientului uman în viaţa omului, pentru că subconştientul nostru conţine în stare latentă toate instinctele agresive, dar şi atavismele care conduc de cele mai multe ori la degenerescenţă, la boli psihice, tare fizice, morale şi intelectuale.

Clanul Tulea devine adeseori în roman obiectul cercetării psihanalitice. Toţi sunt nişte degeneraţi, Simion Tulea e cel mai tarat, ramolit, zaharisit, trăieşte o foame patologică, ba se şi semnează Iisus Hristos. Stă toată ziua inconjurat de găini şi coase la gherghef, iar naratorul sugerează că progeniturile lui şi ale Aglaei îi moştenesc degenerescenţa. Olimpia e o  blazată, o abulică, lipsită de orice plăceri a vieţii, nu e în stare nici măcar să iubească şi se va căsătorii cu Stănică Raţiu, cel din urmă sperând că din această căsătorie va ajunge la averea lui C. Giurgiuveanu. Titi e şi el degeneratul absolut, care se leagănă de uşă, total lipsit de inteligenţa şi bântuit de scene erotice. Aşa se întâmplă şi cu Aurica, obsedată de măritiş, care vede în fiecare bărbat un potenţial soţ, e lipsită de feminitate şi se hrăneşte cu ura împotriva Otiliei pentru farmecul acesteia. Istoria clanului Tulea e limpede prezentată de naratorul estet baroc, dar şi din perspectiva lui Felix.

Un personaj pitoresc e Stănică Raţiu, avocat fără procese, care ilustrează parvenitul din literatura clasică, dar şi de data aceasta. G. Călinescu apelează la codul clasicismului şi îl adaptează realismului de secol XX. Cum spune chiar G. Călinescu, S. Raţiu e un Caţavencu al familiei, adică un demagog desăvârşit şi aşa cum Caţavencu laudă ţara şi îi vrea binele, dar camuflează defapt aspiraţia de a se îmbogăţi prin politică. Şi S. Raţiu laudă în exces familia, importanţa ei socială, se declară un familist absolut pentru a nu îşi trăda în faţa celorlalţi intenţia de a pune mâna pe averea lui C. Giurgiuveanu. Când va pune mâna pe ea se va despărţi de Olimpia, se va recăsători cu Georgeta şi va intra în politică.

Pe fondul luptei pentru această avere se desfăşoară povestea de dragoste şi gelozie a lui Felix, care trăieşte o adevarată dramă generată de imposibilitatea lui de a o cunoaşte cu adevărat pe Otilia şi din nou intervine relativismul secolului XX. E chinuit de intrebarea dacă Otilia îl iubeşte sau are pentru el doar un sentiment de dragoste modernă şi dacă nu cumva fata e îndrăgostită de L. Pascalopol. Comportamentul Otiliei îl aruncă mereu în incertitudine, fiindcă fata pare a oscila mereu mărdurisindu-i adeseori că-l iubeşte, dar că iubirea lor nu se poate împlini pentru că ar fi o piedică în realizarea profesională a tânărului.

La moşia lui Pascalopol dilema interioară a lui Felix se adânceşte, e aproape convins că Otilia nu îl iubeşte, dovadă comportamentul ei glacial şi tandreţea ei cu Pascalopol. Descrierea interioarelor conacului boieresc ca şi cea a Bărăganului ţine de baroc şi mai puţin de balzacianism. Se zăboveşte îndelung asupra obiectelor de preţ, asupra colecţiei de arme vechi, a tablourilor, a cărţilor, a mobilierului, semn al bunului gust şi al descendenţei nobiliare.

Admirabilă scena, cu mari efecte estetice, e cea în care C. Giurgiuveanu, după atacul de epilepsie stă în pat înconjurat de ceilalţi. Din nou clanul Tulea se grupează la comanda Aglaei, îi spionează fără jenă pe ceilalţi ca din gesturile şi privirile acestora să vadă dacă nu cumva Otilia ştie unde e ascunsă averea lui C. Giurgiuveanu. Scena devine anamorfotică când la porunca Aglaei devastează cămara bolnavului, mănâncă şi beau fără reţinere sub ochii îngroziţi ai bolnavului.

Admirabilă e şi scena în care S. Raţiu caută în toată casa averea bătrânului, sub privirile îngrozite ale bolnavului. Îi provoacă acestuia din urmă un nou atac, de data aceasta unul mortal, atunci când îi smulge de sub saltea cutia cu banii şi actele bătrânului.

Urmează alungarea Otiliei de către Aglaia, căsătoria ei cu Pascalopol şi plecarea la Paris, după care e intercalat un blank şi scena finală, tulburătoare, care asigură finalul deschis.

Concluzia e că romanul călinescian e unul de mare modernitate, cu numeroase coduri, imposibil de redus la cel balzacian.