Ciocoii vechi şi noi

>>> carte aici <<<

În istoria romanului românesc, “Ciocoii vechi şi noi” e al doilea roman sub raport valoric, după “Istoria ieroglifică” a lui D. Cantemir. E de precizat că romanul românesc s-a dezvoltat târziu şi greu, astfel în perioada interbelică a avut loc o polemică pe marginea unei întrebări formulate de un critic literar, Mihail Ralea, anume “De ce nu avem roman?”. Întrebarea aceasta arată că până în perioada interbelică nu se poate vorbi de o istorie a romanului românesc, această formă epica fiind ilustrată sporanic si nu a produs capodopere.

Nicolae Filimon face parte din generația pașoptistă si se revendică de la ideile formulate de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul cultural din perioada pașoptistă.

Romanul în discuție are un paratext foarte important, alcătuit din dedicație, prolog, apoi titlul mare al romanului, subtitlul si titlurile capitolelor și care explicitează sensul general al macrotextului. Astfel, titlul contine substantivul mai vechi “ciocoi” care înseamnă parvenit, ceea ce înseamnă că textul evocă viața ciocoilor, numai că nu trebuie să se inteleaga că ar fi vorba de doua generatii de ciocoi.

În prolog N. Filimon deplânge moravurile societații româneşti, socotind că tarele de natura socială sunt atat de adânci încât nu mai exista nici o virtute, nici o valoare morală sau umană și face un tablou al acestor moravuri asemeni oricarui moralist. E de remarcat că el se referă strict la corupția, ticaloșia, viciul, imoralitatea din clasele si păturile sociale dinspre vârful piramidei și nicidecum la clasele și păturile sociale de jos, pe care le consideră victime ale societații corupte.

Scriitorul inventeză o anumită convenție, aceea de a se ipostazia intr-un călător care pleacă în toate mediile si păturile sociale pentru a vedea concret starea societații. El spune că s-a plimbat mai întai în lumea boierilor, unde a descoperit numai tare, dar a întalnit și boieri de viță; veche, cu dragoste de țară și popor, și tocmai de aceea nu închina romanul acestei clase pentru că a căutat în mod special acea sferă a societații în care viciul, înșelăciunea si ticăloșia devin un pericol pentru tară. A mers apoi printre negustori si a înteles cu durere că cei mai multi își înșală cumpărătorii, vând marfă putredă la cântare deregulate intenționat, amestecă boabe de cafea cu fasole sau apa cu vin. A înțeles însă că nu e cea mai imorală tagmă socială. Scârbit de ce a văzut, a simțit nevoia să găsească și valori înalte, motiv pentru care s-a dus printre slujitorii; bisericii. Si aici însă a dat de aceași realitate tristă si în loc ca oamenii bisericii să își ia sacul și bățul pribegiei și să meargă să îi ajute pe cei sărmani și în suferință, duc o viață la fel de imorală ca și ceilalți. Nicăieri nu a găsit însă atâta ticăloșie ca în tagma ciocoilor, o adevărată plagă socială și de aceea le-a dedicat acestora romanul său.

Urmează portretul ciocoiului și rezumatul biografiei sale și aici recunoaștem personajul-carcater, care este parvenitul. Ciocoiul e de o mare viclenie, lipsit de scrupule, ambițios, de o lăcomie absolută, dornic nu doar de avere ci si de putere.  În mod obijnuit el provine dintr-o familie foarte modestă pe care o va renega. Se insinuează ipocrit în casa unui om bogat pe care cu mult tact îl face să nu înțeleagă sau să intuiască planul său diabolic, pe care în cele din urmă îl va duce la ruină. Ciocoiul își construiește o adevarată strategie in acest scop. Se aliază cu amata stăpânului pentru a-l înșela pe cel din urmă și mai usor, știind că stăpânul face orice pentru amanta sa. Imoralitatea lui e atât de mare încât o face pe amanta stăpânului propria amantă și adeseori cei doi sunt ajutați de o a treia persoană. Dupa ce îl sărăceste pe stăpân și se căsătoreste cu amanta, lăcomia lui crește, îi exploatează pe cei sărmani și pune mâna pe averile altora.

Progeniturile moștenesc toate tarele morale ale părinților, cresc printre servitori unde învață alte obiceiuri proaste si de regulă progeniturile sunt trimise la Paris unde în loc să asimileze valorile civilizaţiei franceze duc o viață la fel de imorală ca în țară și atunci când se intorc în loc să aducă lumina civilizației şi culturii franceze, vin cu tot ceea ce e imoral și printre străini.

Ascensiunea ciocoiului vechi, dar si a celui nou nu se opreste la a aduna avere, ci parvenitul are nevoie și de putere pentru a-i exploata mai ușor pe ceilalți și așa se face că escaladează inclusiv treptele politicii, evident tot printr-o tactică imorală. Dacă ciocoiul vechi e respins de boierimea de viță veche, progeniturile in schimb se insinuează între boieri de calitate și iată de ce și această clasă socială e amenintată de ciocoi.

În final scriitorul precizează că ciocoiul e același fie că e în anteriu, fie în frac și cu manuși albe, ceea ce e încă un indiciu că scriitorul nostru adaptează personajul-caracter la realitatea societății noastre, adică transformă o fiziologie într-un roman.

Limitele acestui roman sunt evidente încă de la început când naratorul își asumă premeditat rolul de moralist, care își exprimă disprețul față de protagonistul său și față de cei asemeni lui.

Naratorul îi face lui Dinu Păturică un portret care corespunde întocmai personajului-caracter prezentat în dedicație, doar că îl plasează în societatea românească de început de secol XIX.

Acțiunea începe în 1814, în plină perioadă fanariotă, în vremea domniei lui Caragea, în Țara Românească. La curtea lui Andronache Tuzluc sosește D. Păturică, un tânăr cu anteriu rupt la spinare, semn al descendenței sale umile, dar fizionomia sa traduce ipocrizia, marea lui ambiție, puterea de a disinua, iar ochii săi mici si pătrunzători traduc inteligența pe care trebuie să o aibă orice ciocoi pentru a putea parveni.

După obiceiul vremii aduce viitorului stăpân plocoane și cu vorbe umile îi prezintă o scrisoare de la tatăl său prin care îl roagă pe fanariot să îl primească pe fiul său la curte.

Pentru a fi și mai explicit in privința lui D. Păturică, naratorul construiește o primă scenă în care parvenitul apare în toată personalitatea lui malefică. E vorba de scena în care D. Păturică, după ce e primit în casa lui A. Tuzluc privește de la geamul odăii lui curtea bogată a boierului si hotărăşte ca în scurt timp toate acestea să fie ale lui.

Urmează evenimente previzibile din ascensiunea ciocoiului, care devine omul de încredere al stăpânului, ba mai şi învață grecește pentru a-l flata pe fanariot.

E de observant numele personajului, care se leagă și el de caracterul moralizator al romanului. Diminutivul “păturică” sugerează caracterul mărunt al celui care dintr-o uriașă ambiție se întinde mai mult decât îi permite pătura, aluzie la proverbul românesc.

Grija primă a lui D. Păturică e să obţină postul de logofăt la curtea lui A. Tuzluc, prin care avea pe mana lui toată averea fanariotului. De aceea îl convinge prin intrigi pe stăpân să-l gonească pe logofătul Gheorghe, sluga cea mai cinstită și care e exact opusul lui D. Păturică. Orice cititor se poate întreba pe drept cuvânt cum de A. Tuzluc e atât de naiv și nici măcar nu bănuieşte cine e D. Păturică. Întrebarea e cu atât mai legitimă cu cât A. Tuzluc e el însuși un ciocoi care se foloseşte de aceleasi mijloace pentru a strânge averi fabuloase, protejat de domniţa Ralu.

În paralel cu ascensiunea lui D. Păturică se schiţează și povestea ciocoiului fanariot A. Tuzluc, care după ce înșelase o mulțime de lume în țara straină lui, vrea acum să prindă rădăcini puternice și să se insinueze în boierimea autohtonă, evident tot în scopul măririi averii si ascensiune politică. De aceea o cere e soție pe Maria, fiica banului C, dar e respins de cei doi, care ilustrează boierimea de viță veche, lăudată de N. Filimon în prolog. Însuşi Caragea renunță la planul de căsătorie a lui A. Tuzluc, înțelegând că nu e bine a deveni duşmanul boierilor autohtoni. Fanariotul se consolează repede în braţele Cherei Duduca, aici tipul clasic al amantei imorale, plină de vicii și de aceea trebuie pedepsită moral. Grecoaica cea frumoasă îl înşeală repede pe A. Tuzluc, pe care îl stoarce de bani, iar fanariotul îl pune pe D. Păturică să îi vegheze amanta, lucru ce îi apropie pe cei doi ticăloşi.

Al treilea aliat e Chir Costea Chiorul, negustorul descris în dedicaţie şi prolog. D. Păturică face socoteli false, încarcă cheltuielile casei boiereşti, o învață pe C. Duduca să ceară din ce în ce mai multe podoabe şi haine scumpe pe care le vinde apoi C. C. Chiorul, iar banii ajung în mâna lui D. Păturică. Orbit de dragoste, A. Tuzluc face cheltuieli fabuloase, trebuie să vândă câteva moşii care ajung în posesia lui D. Păturică.

În ciuda unor carenţe vădite ale acestui roman există şi scene foarte bine construite şi care confirmă vocaţia de romancier a lui N. Filimon. Una dintre acestea e construită cu o tehnică numită tehnica contrapunctului, concept împrumutat din muzică.În proză, ca şi în cinematografie, ea constă în construirea a două imaginii opuse care tratează aceeaşi temă sau situaţie.

Concret, e vorba de cele două petreceri construite în contrast, anume cea din casa lui A. Tuzluc şi cea din casa proaspătului îmbogăit D. Păturică. Antinomia are drept scop accentuarea unor trăsături ale personajelor. În casa lui A. Tuzluc totul traduce rafinament oriental, interioarele sunt decorate cu gust, toaletele femeilor şi ale bărbaţilor sunt strălucitoare, mâncărurile rafinate, la fel şi băuturile, petrecerea dă impresia de ceremonie aristocratică, iar muzica sporeste rafinamentul ce aminteste de civilizaţia greacă.

În opoziţie, în casa lui D. Păturică petrecerea e sfidătoare, de-a dreptul amorală, mâncărurile si băuturile sunt în cantităţi enorme pentru că ciocoiul trebuie să le arate celorlalţi cât de bogat a ajuns. Se mănâncă cu lăcomie, fără discreţie, comportamenul celor prezenţi traduce parvenitismul, orgoliul nemăsurat. Cei prezenţi discută gălăgios, fiecare lăudându-se cu ce a furat de la stăpâni şi de la alții şi își dau sfaturi cum să fure şi mai mult.

O altă scenă memorabiliă e cea în care D. Păturică se duce la un conac de pe una din moşiile furate de la A. Tuzluc. Auzind ţăranii că vine noul stăpân, se adună și naratorul realizează o scenă cutremurătoare. Toţi sunt îmbrăcaţi in zdrenţe şi sunt slabi, ia în jurul capului poartă coroane de paie, cărora de mânie le dau foc, cu glasuri sfâşietoare îl roagă pe noul stăpân să îi fie milă de ei şi să le mai usureze birurile pe care nu le mai pot suporta. E aproape o scenă biblică pentru că toţi par adevăraţi martiri, ceea ce însă nu îl impresionează pe D. Păturică, dinpotrivă, îi gonește și îi exploatează și mai crâncen.

Continuă ascensiunea ciocoiului exact după scenariul din dedicatie şi prolog, şi anume după ce îl sărăceste pe A. Tuzluc şi provoacă fanariotului şi ruina fzică, D. Păturică începe să îi jefuiască şi pe alţii.

Urmează goana după putere politică, fiindcă orice ciocoi trebuie să pună mâna şi pe o funcţie politică prin care poate fura și mai mult. În timpul Eteriei, D. Păturică devine omul lui Al. Ipsilanti şi la cererea acestuia pune la cale complotul împotriva lui T. Vladimirescu. Evident scriitorul forţează adevărul istoric de dragul demonstraţiei moralizatoare, fiindcă nicăieri nu e consemnat că a existat vreun D. Păturică implicat în moartea fanariotului. Al. Ipsilanti îi promisese să-l facă ispravnic, adică cel mai mare în rang intr-un judeţ.

După fuga lui Caragea de pe tronul ţării, ajunge domnitor Dimitrie Ghica. Acesta îşi asumă rolul de pedepsitor al celor care ruinaseră ţara, printre alţii victimă mâniei sale e D. Păturică. În urma numeroaselor plângeri, domnitorul porunceşte să îi fie luată ciocoiului toată averea şi dată înapoi celor pe care îi jefuise şi apoi să fie inchis in ocnă. În schimb logofătul Gheorghe, care avusese grijă inclusiv de stăpânul care îl gonise, e răsplătit de acelaşi domnitor, care îl face ispravnic. Logofătul Gheorghe e răsplătit încă o dată, anume se căsătoreşte cu Maria, fiica banului C., boierul bucurându-se de fericirea celor doi tineri, adevărate modele de moralitate.

După cum e de prevăzut, Duduca îşi continuă viaţa imorală, fuge cu un turc cu care se căsătoreşte, dar evident îl înşeală şi e pedepsită de soţul ei, care o bagă într-un sac şi o aruncă in Dunăre.

D. Păturică moare în ocnă şi urmază o altă scenă teatrală, aceea în care se mai întalnesc pentru ultima dată cele trei personaje masculine, care îi întruchipează pe cei care au adus atât rău societatii. Moare şi A. Tuzluc şi cele două care mortuare care duc sicriele la groapă se întâlnesc exact în dreptul prăvaliei lui C.C. Chiorul, ţintuit de urechi pe uşă din porunca domnitorului. E evidentă intenţia naratorului de a arăta încă o dată consecinţele încălcării legii morale de către cei trei.

Romanul rămâne o creaţie importantă în literatura noastră şi mai ales un document interesant al perioadei noastre fanariote.