Ciocoii vechi şi noi

>>> carte aici <<<

În istoria romanului românesc, “Ciocoii vechi şi noi” e al doilea roman sub raport valoric, după “Istoria ieroglifică” a lui D. Cantemir. E de precizat că romanul românesc s-a dezvoltat târziu şi greu, astfel în perioada interbelică a avut loc o polemică pe marginea unei întrebări formulate de un critic literar, Mihail Ralea, anume “De ce nu avem roman?”. Întrebarea aceasta arată că până în perioada interbelică nu se poate vorbi de o istorie a romanului românesc, această formă epica fiind ilustrată sporanic si nu a produs capodopere.

Nicolae Filimon face parte din generația pașoptistă si se revendică de la ideile formulate de Mihail Kogălniceanu, îndrumătorul cultural din perioada pașoptistă.

Romanul în discuție are un paratext foarte important, alcătuit din dedicație, prolog, apoi titlul mare al romanului, subtitlul si titlurile capitolelor și care explicitează sensul general al macrotextului. Astfel, titlul contine substantivul mai vechi “ciocoi” care înseamnă parvenit, ceea ce înseamnă că textul evocă viața ciocoilor, numai că nu trebuie să se inteleaga că ar fi vorba de doua generatii de ciocoi.

În prolog N. Filimon deplânge moravurile societații româneşti, socotind că tarele de natura socială sunt atat de adânci încât nu mai exista nici o virtute, nici o valoare morală sau umană și face un tablou al acestor moravuri asemeni oricarui moralist. E de remarcat că el se referă strict la corupția, ticaloșia, viciul, imoralitatea din clasele si păturile sociale dinspre vârful piramidei și nicidecum la clasele și păturile sociale de jos, pe care le consideră victime ale societații corupte.

Scriitorul inventeză o anumită convenție, aceea de a se ipostazia intr-un călător care pleacă în toate mediile si păturile sociale pentru a vedea concret starea societații. El spune că s-a plimbat mai întai în lumea boierilor, unde a descoperit numai tare, dar a întalnit și boieri de viță; veche, cu dragoste de țară și popor, și tocmai de aceea nu închina romanul acestei clase pentru că a căutat în mod special acea sferă a societații în care viciul, înșelăciunea si ticăloșia devin un pericol pentru tară. A mers apoi printre negustori si a înteles cu durere că cei mai multi își înșală cumpărătorii, vând marfă putredă la cântare deregulate intenționat, amestecă boabe de cafea cu fasole sau apa cu vin. A înțeles însă că nu e cea mai imorală tagmă socială. Scârbit de ce a văzut, a simțit nevoia să găsească și valori înalte, motiv pentru care s-a dus printre slujitorii; bisericii. Si aici însă a dat de aceași realitate tristă si în loc ca oamenii bisericii să își ia sacul și bățul pribegiei și să meargă să îi ajute pe cei sărmani și în suferință, duc o viață la fel de imorală ca și ceilalți. Nicăieri nu a găsit însă atâta ticăloșie ca în tagma ciocoilor, o adevărată plagă socială și de aceea le-a dedicat acestora romanul său.

Urmează portretul ciocoiului și rezumatul biografiei sale și aici recunoaștem personajul-carcater, care este parvenitul. Ciocoiul e de o mare viclenie, lipsit de scrupule, ambițios, de o lăcomie absolută, dornic nu doar de avere ci si de putere.  În mod obijnuit el provine dintr-o familie foarte modestă pe care o va renega. Se insinuează ipocrit în casa unui om bogat pe care cu mult tact îl face să nu înțeleagă sau să intuiască planul său diabolic, pe care în cele din urmă îl va duce la ruină. Ciocoiul își construiește o adevarată strategie in acest scop. Se aliază cu amata stăpânului pentru a-l înșela pe cel din urmă și mai usor, știind că stăpânul face orice pentru amanta sa. Imoralitatea lui e atât de mare încât o face pe amanta stăpânului propria amantă și adeseori cei doi sunt ajutați de o a treia persoană. Dupa ce îl sărăceste pe stăpân și se căsătoreste cu amanta, lăcomia lui crește, îi exploatează pe cei sărmani și pune mâna pe averile altora.

Progeniturile moștenesc toate tarele morale ale părinților, cresc printre servitori unde învață alte obiceiuri proaste si de regulă progeniturile sunt trimise la Paris unde în loc să asimileze valorile civilizaţiei franceze duc o viață la fel de imorală ca în țară și atunci când se intorc în loc să aducă lumina civilizației şi culturii franceze, vin cu tot ceea ce e imoral și printre străini.

Ascensiunea ciocoiului vechi, dar si a celui nou nu se opreste la a aduna avere, ci parvenitul are nevoie și de putere pentru a-i exploata mai ușor pe ceilalți și așa se face că escaladează inclusiv treptele politicii, evident tot printr-o tactică imorală. Dacă ciocoiul vechi e respins de boierimea de viță veche, progeniturile in schimb se insinuează între boieri de calitate și iată de ce și această clasă socială e amenintată de ciocoi.

În final scriitorul precizează că ciocoiul e același fie că e în anteriu, fie în frac și cu manuși albe, ceea ce e încă un indiciu că scriitorul nostru adaptează personajul-caracter la realitatea societății noastre, adică transformă o fiziologie într-un roman.

Limitele acestui roman sunt evidente încă de la început când naratorul își asumă premeditat rolul de moralist, care își exprimă disprețul față de protagonistul său și față de cei asemeni lui.

Naratorul îi face lui Dinu Păturică un portret care corespunde întocmai personajului-caracter prezentat în dedicație, doar că îl plasează în societatea românească de început de secol XIX.

Acțiunea începe în 1814, în plină perioadă fanariotă, în vremea domniei lui Caragea, în Țara Românească. La curtea lui Andronache Tuzluc sosește D. Păturică, un tânăr cu anteriu rupt la spinare, semn al descendenței sale umile, dar fizionomia sa traduce ipocrizia, marea lui ambiție, puterea de a disinua, iar ochii săi mici si pătrunzători traduc inteligența pe care trebuie să o aibă orice ciocoi pentru a putea parveni.

După obiceiul vremii aduce viitorului stăpân plocoane și cu vorbe umile îi prezintă o scrisoare de la tatăl său prin care îl roagă pe fanariot să îl primească pe fiul său la curte.

Pentru a fi și mai explicit in privința lui D. Păturică, naratorul construiește o primă scenă în care parvenitul apare în toată personalitatea lui malefică. E vorba de scena în care D. Păturică, după ce e primit în casa lui A. Tuzluc privește de la geamul odăii lui curtea bogată a boierului si hotărăşte ca în scurt timp toate acestea să fie ale lui.

Urmează evenimente previzibile din ascensiunea ciocoiului, care devine omul de încredere al stăpânului, ba mai şi învață grecește pentru a-l flata pe fanariot.

E de observant numele personajului, care se leagă și el de caracterul moralizator al romanului. Diminutivul “păturică” sugerează caracterul mărunt al celui care dintr-o uriașă ambiție se întinde mai mult decât îi permite pătura, aluzie la proverbul românesc.

Grija primă a lui D. Păturică e să obţină postul de logofăt la curtea lui A. Tuzluc, prin care avea pe mana lui toată averea fanariotului. De aceea îl convinge prin intrigi pe stăpân să-l gonească pe logofătul Gheorghe, sluga cea mai cinstită și care e exact opusul lui D. Păturică. Orice cititor se poate întreba pe drept cuvânt cum de A. Tuzluc e atât de naiv și nici măcar nu bănuieşte cine e D. Păturică. Întrebarea e cu atât mai legitimă cu cât A. Tuzluc e el însuși un ciocoi care se foloseşte de aceleasi mijloace pentru a strânge averi fabuloase, protejat de domniţa Ralu.

În paralel cu ascensiunea lui D. Păturică se schiţează și povestea ciocoiului fanariot A. Tuzluc, care după ce înșelase o mulțime de lume în țara straină lui, vrea acum să prindă rădăcini puternice și să se insinueze în boierimea autohtonă, evident tot în scopul măririi averii si ascensiune politică. De aceea o cere e soție pe Maria, fiica banului C, dar e respins de cei doi, care ilustrează boierimea de viță veche, lăudată de N. Filimon în prolog. Însuşi Caragea renunță la planul de căsătorie a lui A. Tuzluc, înțelegând că nu e bine a deveni duşmanul boierilor autohtoni. Fanariotul se consolează repede în braţele Cherei Duduca, aici tipul clasic al amantei imorale, plină de vicii și de aceea trebuie pedepsită moral. Grecoaica cea frumoasă îl înşeală repede pe A. Tuzluc, pe care îl stoarce de bani, iar fanariotul îl pune pe D. Păturică să îi vegheze amanta, lucru ce îi apropie pe cei doi ticăloşi.

Al treilea aliat e Chir Costea Chiorul, negustorul descris în dedicaţie şi prolog. D. Păturică face socoteli false, încarcă cheltuielile casei boiereşti, o învață pe C. Duduca să ceară din ce în ce mai multe podoabe şi haine scumpe pe care le vinde apoi C. C. Chiorul, iar banii ajung în mâna lui D. Păturică. Orbit de dragoste, A. Tuzluc face cheltuieli fabuloase, trebuie să vândă câteva moşii care ajung în posesia lui D. Păturică.

În ciuda unor carenţe vădite ale acestui roman există şi scene foarte bine construite şi care confirmă vocaţia de romancier a lui N. Filimon. Una dintre acestea e construită cu o tehnică numită tehnica contrapunctului, concept împrumutat din muzică.În proză, ca şi în cinematografie, ea constă în construirea a două imaginii opuse care tratează aceeaşi temă sau situaţie.

Concret, e vorba de cele două petreceri construite în contrast, anume cea din casa lui A. Tuzluc şi cea din casa proaspătului îmbogăit D. Păturică. Antinomia are drept scop accentuarea unor trăsături ale personajelor. În casa lui A. Tuzluc totul traduce rafinament oriental, interioarele sunt decorate cu gust, toaletele femeilor şi ale bărbaţilor sunt strălucitoare, mâncărurile rafinate, la fel şi băuturile, petrecerea dă impresia de ceremonie aristocratică, iar muzica sporeste rafinamentul ce aminteste de civilizaţia greacă.

În opoziţie, în casa lui D. Păturică petrecerea e sfidătoare, de-a dreptul amorală, mâncărurile si băuturile sunt în cantităţi enorme pentru că ciocoiul trebuie să le arate celorlalţi cât de bogat a ajuns. Se mănâncă cu lăcomie, fără discreţie, comportamenul celor prezenţi traduce parvenitismul, orgoliul nemăsurat. Cei prezenţi discută gălăgios, fiecare lăudându-se cu ce a furat de la stăpâni şi de la alții şi își dau sfaturi cum să fure şi mai mult.

O altă scenă memorabiliă e cea în care D. Păturică se duce la un conac de pe una din moşiile furate de la A. Tuzluc. Auzind ţăranii că vine noul stăpân, se adună și naratorul realizează o scenă cutremurătoare. Toţi sunt îmbrăcaţi in zdrenţe şi sunt slabi, ia în jurul capului poartă coroane de paie, cărora de mânie le dau foc, cu glasuri sfâşietoare îl roagă pe noul stăpân să îi fie milă de ei şi să le mai usureze birurile pe care nu le mai pot suporta. E aproape o scenă biblică pentru că toţi par adevăraţi martiri, ceea ce însă nu îl impresionează pe D. Păturică, dinpotrivă, îi gonește și îi exploatează și mai crâncen.

Continuă ascensiunea ciocoiului exact după scenariul din dedicatie şi prolog, şi anume după ce îl sărăceste pe A. Tuzluc şi provoacă fanariotului şi ruina fzică, D. Păturică începe să îi jefuiască şi pe alţii.

Urmează goana după putere politică, fiindcă orice ciocoi trebuie să pună mâna şi pe o funcţie politică prin care poate fura și mai mult. În timpul Eteriei, D. Păturică devine omul lui Al. Ipsilanti şi la cererea acestuia pune la cale complotul împotriva lui T. Vladimirescu. Evident scriitorul forţează adevărul istoric de dragul demonstraţiei moralizatoare, fiindcă nicăieri nu e consemnat că a existat vreun D. Păturică implicat în moartea fanariotului. Al. Ipsilanti îi promisese să-l facă ispravnic, adică cel mai mare în rang intr-un judeţ.

După fuga lui Caragea de pe tronul ţării, ajunge domnitor Dimitrie Ghica. Acesta îşi asumă rolul de pedepsitor al celor care ruinaseră ţara, printre alţii victimă mâniei sale e D. Păturică. În urma numeroaselor plângeri, domnitorul porunceşte să îi fie luată ciocoiului toată averea şi dată înapoi celor pe care îi jefuise şi apoi să fie inchis in ocnă. În schimb logofătul Gheorghe, care avusese grijă inclusiv de stăpânul care îl gonise, e răsplătit de acelaşi domnitor, care îl face ispravnic. Logofătul Gheorghe e răsplătit încă o dată, anume se căsătoreşte cu Maria, fiica banului C., boierul bucurându-se de fericirea celor doi tineri, adevărate modele de moralitate.

După cum e de prevăzut, Duduca îşi continuă viaţa imorală, fuge cu un turc cu care se căsătoreşte, dar evident îl înşeală şi e pedepsită de soţul ei, care o bagă într-un sac şi o aruncă in Dunăre.

D. Păturică moare în ocnă şi urmază o altă scenă teatrală, aceea în care se mai întalnesc pentru ultima dată cele trei personaje masculine, care îi întruchipează pe cei care au adus atât rău societatii. Moare şi A. Tuzluc şi cele două care mortuare care duc sicriele la groapă se întâlnesc exact în dreptul prăvaliei lui C.C. Chiorul, ţintuit de urechi pe uşă din porunca domnitorului. E evidentă intenţia naratorului de a arăta încă o dată consecinţele încălcării legii morale de către cei trei.

Romanul rămâne o creaţie importantă în literatura noastră şi mai ales un document interesant al perioadei noastre fanariote.

Enigma Otiliei

>>> Carte aici!! <<<

Romanul în discuţie conţine toate codurile poeticii lui George Călinescu şi atestă că romancierul nu poate fi redus la un balzacian aşa cum s-a vorbit adeseori în critica literară mai veche.

S-a vorbit de foarte multe ori de incipitul acestui roman, care ar atesta in cel mai înalt grad balzacianismul lui G. Călinescu. E vorba de celebra descriere a străzii Antim din Bucureşti, care pare a fi de factura balzaciană, numai că G. Călinescu operează o nuanţare a tehnicii lui Balzac, pe care o adaptează la romanul modern de secol XX. Concret, la Balzac naratorul face ample descriei ale mediului, ale personajelor, începând cu descrierea cartierului, a străzii, a arhitecturii casei, a interioarelor, a vestimentaţiei, care poartă în viziunea balzaciană semnele personalităţii care trăieşte în acest mediu.

G. Călinescu recurge însă la o tehnică inventată abia în secolul XX, anume introduce personajul-reflector, care îl substituie adeseori pe narator sau naratorul preia în diferite momente perspectiva acestui personaj-reflector.

Descrierea străzii Antim se face nu de către narator în mod direct, ci el preia perspectiva lui Felix Sima, care soseşte de la Iaşi la Bucureşti în urma morţii tatălui său şi caută casa lui Costache Giurgiuveanu, o rudă aleasă de tatăl adolescentului ca tutore al fiului său.

Felix priveşte cu atenţie casele cu un aspect neutru construite monumental, dar fără stil. El concluzionază că e pe strada negustorilor imbogăţiţi, dornici să îşi dubleze opulenţa, dar lipsiţi de cultură. El e neplăcut surprins de aspectul casei pe care o caută, care e la fel ca celalalte, dar se vede că e neîngrijită, ceea ce anticipează că proprietarul e un avar, care îşi reprimă orice bucurie sau plăcere adunând ban peste ban.

După ce sună îndelung, apare un om care îl surprinde pe Felix, o dată pentru că bătrânul îi spune că aici nu locuieşte nimeni şi apoi surpriza e de proporţii datorită vestimentaţiei omului. E îmbrăcat sărăcacios, are pantaloni vechi, rupţi şi în loc de curea are pantalonii legaţi cu o frânghie. Se sugerează şi mai puternic statutul de avar al lui C. Giurgiuveanu. După ce revine în faţa aceleiaşi case, bătrânul îşi recunoaşte identitatea şi urmează vizualizarea de către Felix a interiorului salonului şi a celor adunaţi aici.

Încăperea e plină de lucruri vechi,din nou semn al avariţiei proprietarului, iar tânărul înţelege de la bun început marea afecţiune a lui C. Giurgiuveanu pentru Otilia, a cărei tutore este. Spre deosebire de alţi avari din literatura universală, dezumanizaţi de patima pentru bani, C. Giurguveanu îşi păstrează dimensiunea umana tocmai datorită dragostei pentru Otilia. Tânărul îi găseşte grupaţi pe cei din clanul Tulea în jurul Aglaei, sora lui C.Giurgiuveanu, despre care doctorul Weissmann va spune ca e “baba absolută,rea şi acră”. Aspectul ei sever şi îmbrăcămintea de culoare închisă îl surprind neplăcut pe Felix, mai ales trăsăturile femeii, care traduc răutatea, suspiciunea şi dorinţa aprigă de a-l ţine tot timpul sub supraveghere pe fratele ei şi mai ales pe Otilia, pentru ca nu cumva bătrânul să îi lase ei averea.

Şi în situaţia Aglaei, G. Călinescu nuanţează personajul-caracter, adică femeia scorpie. Nici ea nu se dezumanizează datorită dragostei de mamă pentru cei trei copii ai ei: Olimpia, Titi şi Aurica, pe care vrea să îi vadă la casa lor, lucru posibil doar cu ajutorul averii lui C. Giurgiuveanu.

S-a spus pe bună dreptate că “Enigma Otiliei” e romanul unei averi, iar goana după avere provine de la Balzac. G. Călinescu îmbină însă această temă cu altele, anume avem de-a face cu un roman de familie, unul de dragoste şi unul de formare a unei personalităţi.

Romanul de familie e mai cu seamă realizat prin familia Tulea, dar şi prin relaţiile de familie dintre Aglaia, C. Giurgiuveanu şi Otilia.

În această prima scenă se descoperă codul romanului baroc prin excepţionala portretistică, Felix fiind de altfel un tânăr cu o foarte mare educaţie culturală şi care ştie să descopere detalii care produc plăcere estetică. Tânărul îi priveşte îndelung pe cei din jur, care trezesc curiozitatea, mai ales pe Otilia cu aerul ei enigmatic, de o frumuseţe care traduce feminitatea, rafinamentul, sensibilitatea. De asemeni Felix e impresionat de moşierul Leonida Pascalopol, aristocrat pur sânge, cu un comportament de nobil şi cu un aspect care traduce descendenţa sa, educaţia şi cultura moşierului.

După un timp Otilia îl trimite pe Felix să se odihnească în camera ei după drumul lung făcut de la Iaşi la Bucureşti. Se reia metoda balzaciană a anticipării personajului prin obiectele care îi aparţin, doar că şi acum perspectiva e cea a personajului-reflector. Felix priveşte cu uimire şi plăcere obiectele de lux ale Otiliei, toaletele şi parfumurile frantuzeşti, cărţile rare, dar în acelaşi timp jucăriile din copilaria fetei şi toate aceste sugerează dualitatea Otiliei, amestec de copil şi fata enigmatică şi rafinată.

Vorbind despre propriul roman, G. Calinescu spune că în fond enigma Otiliei stă tocmai în feminitatea ei.

Ca bildus roman se prezintă etapele de formare a personalităţii lui Felix, care va cunoaşte acum o altă lume decât cea de la Iaşi, va descoperi tensiunile, conflictele dintre clanul Tulea şi Otilia şi C. Giurgiuveanu. Apoi va descoperi disensiunile din clanul Tulea, romanul de familie transformându-se într-un admirabil studiu de psihanaliză şi psihologie. Din nou G. Călinescu depăşeşte balzacianismul şi îşi deschide romanul spre epistema secolului XX o dată prin fine sugestii care trimit la realismul einsteinian şi apoi la concluziile psihanalizei. Sigmund Freud şi ucenicii săi au studiat efectele eredităţii şi cele ale mediului. Savantul vienez descoperă importanţa subconştientului uman în viaţa omului, pentru că subconştientul nostru conţine în stare latentă toate instinctele agresive, dar şi atavismele care conduc de cele mai multe ori la degenerescenţă, la boli psihice, tare fizice, morale şi intelectuale.

Clanul Tulea devine adeseori în roman obiectul cercetării psihanalitice. Toţi sunt nişte degeneraţi, Simion Tulea e cel mai tarat, ramolit, zaharisit, trăieşte o foame patologică, ba se şi semnează Iisus Hristos. Stă toată ziua inconjurat de găini şi coase la gherghef, iar naratorul sugerează că progeniturile lui şi ale Aglaei îi moştenesc degenerescenţa. Olimpia e o  blazată, o abulică, lipsită de orice plăceri a vieţii, nu e în stare nici măcar să iubească şi se va căsătorii cu Stănică Raţiu, cel din urmă sperând că din această căsătorie va ajunge la averea lui C. Giurgiuveanu. Titi e şi el degeneratul absolut, care se leagănă de uşă, total lipsit de inteligenţa şi bântuit de scene erotice. Aşa se întâmplă şi cu Aurica, obsedată de măritiş, care vede în fiecare bărbat un potenţial soţ, e lipsită de feminitate şi se hrăneşte cu ura împotriva Otiliei pentru farmecul acesteia. Istoria clanului Tulea e limpede prezentată de naratorul estet baroc, dar şi din perspectiva lui Felix.

Un personaj pitoresc e Stănică Raţiu, avocat fără procese, care ilustrează parvenitul din literatura clasică, dar şi de data aceasta. G. Călinescu apelează la codul clasicismului şi îl adaptează realismului de secol XX. Cum spune chiar G. Călinescu, S. Raţiu e un Caţavencu al familiei, adică un demagog desăvârşit şi aşa cum Caţavencu laudă ţara şi îi vrea binele, dar camuflează defapt aspiraţia de a se îmbogăţi prin politică. Şi S. Raţiu laudă în exces familia, importanţa ei socială, se declară un familist absolut pentru a nu îşi trăda în faţa celorlalţi intenţia de a pune mâna pe averea lui C. Giurgiuveanu. Când va pune mâna pe ea se va despărţi de Olimpia, se va recăsători cu Georgeta şi va intra în politică.

Pe fondul luptei pentru această avere se desfăşoară povestea de dragoste şi gelozie a lui Felix, care trăieşte o adevarată dramă generată de imposibilitatea lui de a o cunoaşte cu adevărat pe Otilia şi din nou intervine relativismul secolului XX. E chinuit de intrebarea dacă Otilia îl iubeşte sau are pentru el doar un sentiment de dragoste modernă şi dacă nu cumva fata e îndrăgostită de L. Pascalopol. Comportamentul Otiliei îl aruncă mereu în incertitudine, fiindcă fata pare a oscila mereu mărdurisindu-i adeseori că-l iubeşte, dar că iubirea lor nu se poate împlini pentru că ar fi o piedică în realizarea profesională a tânărului.

La moşia lui Pascalopol dilema interioară a lui Felix se adânceşte, e aproape convins că Otilia nu îl iubeşte, dovadă comportamentul ei glacial şi tandreţea ei cu Pascalopol. Descrierea interioarelor conacului boieresc ca şi cea a Bărăganului ţine de baroc şi mai puţin de balzacianism. Se zăboveşte îndelung asupra obiectelor de preţ, asupra colecţiei de arme vechi, a tablourilor, a cărţilor, a mobilierului, semn al bunului gust şi al descendenţei nobiliare.

Admirabilă scena, cu mari efecte estetice, e cea în care C. Giurgiuveanu, după atacul de epilepsie stă în pat înconjurat de ceilalţi. Din nou clanul Tulea se grupează la comanda Aglaei, îi spionează fără jenă pe ceilalţi ca din gesturile şi privirile acestora să vadă dacă nu cumva Otilia ştie unde e ascunsă averea lui C. Giurgiuveanu. Scena devine anamorfotică când la porunca Aglaei devastează cămara bolnavului, mănâncă şi beau fără reţinere sub ochii îngroziţi ai bolnavului.

Admirabilă e şi scena în care S. Raţiu caută în toată casa averea bătrânului, sub privirile îngrozite ale bolnavului. Îi provoacă acestuia din urmă un nou atac, de data aceasta unul mortal, atunci când îi smulge de sub saltea cutia cu banii şi actele bătrânului.

Urmează alungarea Otiliei de către Aglaia, căsătoria ei cu Pascalopol şi plecarea la Paris, după care e intercalat un blank şi scena finală, tulburătoare, care asigură finalul deschis.

Concluzia e că romanul călinescian e unul de mare modernitate, cu numeroase coduri, imposibil de redus la cel balzacian.