Capitolul V. Epoci culturale. Curente culturale si literare

        Prin epoca culturala se intelege o perioada mai mare de timp cand domina un spirit al veacului adica un anumit tip de gandire ca rezultat al stiintei, filosofiei, artelor. Conceptul de spirit al veacului provine din filosofia germana, iar in germana spiritul veacului se numeste Weltgeist sau Zeitgeist. Curentele culturale si literare sunt niste idei in cadrul unei epoci, idei formulat de continutul, problema frumosului, raporturile dintre arte, filosofie si stiinta. La acestea se adauga idei estetice formulate de cineva, idei preluate de o seama de artisti la un momentdat. Daca aceste idei sunt preluate doar de scriitori atunci avem un curent literar, iar daca respectrivele idei patrund si in alte arte atunci vorbim de un curent cultural.
        1. Antichitatea
     E prima mare epoca de cultura europeana, se intinde pe cateva secole si se manifesta mai intai in Grecia si apoi in Imperiul Roman. Antichitatea greaca are trei perioade:
• Perioada homerica este dominata de gandirea mitica, in sensul in care artele se leaga de credintele stravechi ale grecilor din cadrul miturilor si legendelor inchinate zeilor, titanilor si eroilor. Este perioada in care se cristalizeaza primele forme de arta, iar specialistii precizeaza ca arta se naste la vechii greci in stransa legatura cu ritualurile inchinate zeilor. Tragedia si muzica provin din misterele dionisiace, adica din sarbatorile inchinate zeului Dionisos, zeul placerilor si al vinului. Preotesele acestui zeu se numesc bacante si ele organizeaza ceremonii in timpul carora nu numai ele ci toti participantii gustau din vinul care il simbolizeaza pe zeu, dansau pana la extaz si reproduceau prin dans, muzica si scenete viata zeului. In timpul acestor mistere dionisiace anumiti barbati se travesteau in piei de tap fiindca zeul era imaginat nu cu forma antropomorfa ci de tap, aceste piei numindu-se tragos, cuvant de la care -a format termenul de tragedie. Cele mai importante mituri si legende au fost preluate de la Homer, din cele doua mai epopei: "Iliada" si "Odiseea", care sunt si cele mai importante creatii artistice din aceasta vreme. Ulterior miturile si legendele au fost reunite in culegeri, sub titlul "Legendele Olimpului". Epopeea este o creatie epica de mari dimensiuni, scrisa in versuri, si in care este prezentata viata unei colectivitati sau viata unui intreg popor in manifestarile ei esentiale, adica in ceea ce poporul respectiv are specific. Intr-o epopee exista intotdeauna un bard, adica un cantaret care prezinta faptele exemplare ale eroilor. Poetul bard este inzestrat de catre muza ( cea care ii da artistului harul creatiei) cu ceea ce se numeste anamneza (anamnesis = reamintire), adica datorita muzei el este singurul cu capacitatea de a-si reaminti faptele petrecute demult si socotite exemplare. In mod obisnuit intr-o epopee exista doua planuri: cel uman si cel al zeilor, deoarece in credintele vechilor greci soarta omului si a colectivitatii ese hotarata de zei.
• Epoca de aur a lui Pericle. Se caracterizeaza printr-o dezvoltare a filosofiei deoarece conducatorul Atenei se sprijina in conducerea cetatii sale pe sfatul filosofilor. Apar numeroase scoli de filosofie materialista si idealista, grecii apreciind ca cea mai inalta culme a intelepciunii este atinsa prin filosofie. Unii dintre cei mai importanti filosofi sun Herodot, Democrit, Zenom, Socrate, Platon, Aristotel, etc. O influenta deosebita pentru gandirea filosofica din aceasta perioada o are Pitagora, filosof si matematician. Se dezvolta arhitectura, cu cele 3 stiluri: doric, ionic si corintic, grecii preferand arhitectura in locul picturii. Pentru decorarea templelor s-a dezvoltat sculptura, cel mai mare sculptor fiind Praxiteles. In ceea ce priveste literatura, foarte pretuita este tragedia, socotita de Aristotel cea mai inalta forma literara. O dovada ca tragedia a fost foarte pretuita de vechii greci sunt numeroasele amfitatrea in care se jucau tragediile in fata unui public numeros. Cei mai mari autori de tragedie sunt: Eschil, Sofocle, Eupiride. Se naste de asemenea comedia, dar nu ajunge sa fie pretuita asemeni tragediei. Chiar daca poezia nu s-a bucurat de o prea mare apreciere, ea a fost cultivata mai cu seama de asa-numitii poeti orfici care au pus bazele unor modele de poezie sub raportul constructiei, al tipurilor de strofe, ritm si rima.
• Perioada alexandrina. In aceasta perioada cultura greaca se diversifica datorita influentelor altor culturi. Alexandru Macedon, care nu a fost doar un mare conducator ci si un iubitor de cultura ca elev al lui Aristotel. A. Macedon obijnuia ca in campaniile lui de cucerire sa ia cu sine filosofi si in general oameni de cultura, care au ajuns sa cunoasca si alte civilizatii si sa preia de la acestea anumite elemente. Cea mai mare influenta asupra culturii grecesti a fost cea egipteana. In cultura greaca patrund miturile egiptene, cunostinte din astrologie, filosofie, arhitectura, pictura, etc., incat se ajunge la o intreaga sinteza care va marca cultura europeana ulterioara. Se dezvolta poezia lirica, ilustrata de Horatiu, Ovidiu si Catul, s-a nascut poemul filosofic cultivat de Lucretiu si Vergilius., a aparut oda si poezia psatirica.
          2. Evul Mediu
    Aceasta perioada este dominata de biserica, si ca atare se dezvolta cultura religioasa, apar numeroase lucrari de interpretare a bibliei, de filosofie religioasa, se cultiva psalmii biblici si in general proza cu tematica religioasa. In ceea ce priveste teatrul, acesta se leaga de misterele medievale care erau niste ceremonii tinute in biserici si in catedrale si in cadrul carora se jucau scenete pe teme religioase. In paralel cu literatura religioasa se dezvolta si literatura laica, mai ales poezia datorita trubadurilor, a poetilor barzi care povesteau la diferite castele si isi recitau poeziile. Cel mai mare poet al Evului Mediu este Dante Alighieri, care prin epopeea sa "Divina comedie" face trecerea de la Evul Mediu la Renastere. Spre deosebire de epopeea homerica, cea a lui Dante nu mai prezinta trecutul eroic ori aventurile unui erou ci chiar o calatorie initiatica a poetului pe cele 3 nivele: infernul, limbul si paradisul.
       In Evul Mediu se dezvolta apoi romanul cavaleresc al carui model prim este "Romanul cavalerilor mesei rotunde". Cel care ii va pune capat aceste mode va fi scriitorul spaniol Miguel de Cervantes prin rimanul "Don Quijote de La Mancha", in care ironizeaza conventiile acestui tip de roman.
          3. Renasterea
      Este una dintre cele mai interesante epoci culturale europene, in care toate operele ajung la infloire, ca de altfel si stiinta. In vestul Europei ea se intinde de la sfarsitul secolului XIII pana in secolul XVI, dar in estul si sud-estul Europei ea se va prelungi pana in secolul XVIII.
      Denumirea acestei epoci se datoreaza unei miscari de idei potrivit carora cultura europeana trebuie sa revitalizeze spatiul greciei, adica in aceasta perioada artistii si savantii folosesc drept model cultura greciei antice. Reprezentantii au fost primii care au inteles ca baza culturii europene este cea greaca.
      In primul rand se reia idealul de om, asa cum acesta s-a cultivat in vederea vechilor greci. Pentru greci si pentru reprezentantii renasterii, omul este incununarea creatiei, este perfectibil prin educatie si cultura, iar prin forta gandirii sale poate ajunge in timp sa cunoasca adevaruri supreme. Modelul suprem de om al renasterii a fost Leonardo daVinci. Acesta a fost deopotriva mare pictor, sculptor, arhitect, astronom, matematician, a proiectat primul avion, cunoscator al filosofiei. Alti reprezentanti de frunte sunt: Rafael Gioto, Donatelo, Boccaccio, Cervantes, etc.
        Renasterea este si o consecinta a marilor descoperiri geografice prin care s-au pus in valoare marile calitati ale omului, acelea de a descoperi mereu lucruri noi si de a ajunge la cunoasterea unor noi civilizatii. Descoperirea tiparului a fost una din cele mai importante fiindca in felul aceta informatiile pot fi difuzate pe scara larga. In domeniul literaturii ajunge la mare pret povestirea in rama, fiindca in urma marilor descoperiri geografice a patruns in europa ciclul povestirilor celor "O mie si una de nopti", care este modelul persan al povestirilor in rama. In renastere se incurajeaza folosirea in cultura limba nationala, lucru extrem de important fiindca secole de-a randul s-a folosit strict limba laina drept limba de cultura. Prin introducerea limbii natonale cultura a ajuns sa fie asimilata in diferite grade, inclusiv de clasele si paturile sociale de la baza piramidei sociale. Se dezvolta poezia lirica o data datorita trubadurilor si apoi se afirma mari poeti, cum ar fi: Michelangelo sau Shakespeare. De numele lui Shakespeare se leaga si dezvoltarea genului dramatic, el inventand drama cu elemente de tragedie.
      Ideile renascentiste patrund si in cele trei principate romanesti, insa conditiile istorice sunt mai putin favorabile dezvoltarii unei culturi renascentiste de largi dimensiuni. Mari domnitori promoveaza insa ideile renascentiste, mai cu seama Stefan cel Mare. Se dezvolta istoriografia (scrierea de cronici), in care se consemneaza evenimente din timpul domniilor. Apar o serie de carti religioase pentru uzul bisericesc si se dezvolta mai putin lieratura de fictiune. Primele cronici au fost editate in limba slavona si cei mai importanti sunt calugarii Macarie, Eftimie si Azarie. In secolul XVI se abandoneaza limba slava, ca efect al ideilor renascentiste, iar cronicile sunt scrise in limba romana.
       Personalitatea de tip renascentist din spatiul romanesc, in sensul cel mai profund al cuvantului, este Dimitrie Cantemir, un om cu o formatie deplina. Cunoaste in primul rand numeroase limbi: latina, greaca, ebraica, rusa, turca, germana, franceza, care i-au inlesnit contactul direct cu opera renascentista. Pentru prestigiul sau deosebit a fost ales membru al celei mai importante academii din secolul XVII, Academia de la Berlin. La cererea acesteia a scris o lucrare istorica masiva: "Cresterea si descresterea Imperiului Otoman". Cantemir a fost istoric si in acest domeniu cea mai importanta lucrare a fost: "Descrierea Moldovei", scrisa in limba latina. Informatiile sunt deosebite pentru vremea aceea atat in domeniul geografic, cat si a istoriei propriu-zise. Cantemir descrie aici fauna si flora tarii, demonstrand cunostintele vaste si din domeniul biologiei. El este cel care a desenat prima harta a Moldovei si a fost si poet, dovada imnul dedicat tarii. A fost si un remarcabil filosof, cu un sistem propriu si doua sunt lucrarile sale cele mai importante, anume "Stiinta sacra" si "Divanul sau galceava inteleptului cu lumea". Este si autorul primului nostru roman: "Istoria ieroglifica".
          4. Clasicismul
     Termenul de clasic are mai multe acceptii in diferite domenii. In limbajul uzual desemneaza ceva de valoare si cu o anumita vechime. In muzica termenul de clasic desemneaza muzica simfonica, opera si opereta, considerate a avea o inalta valoare estetica. In domeniul literaturii adjectivul clasic se atribuie unui scriitor in doua sensuri: un scriitor clasic este unul a carui opera este foarte importanta pentru literatura nationala sau universala, prin urmare denumirea de scriitor clasic are un inteles valoric.Epoca marilor clasici se intinde in spatiul romanec intre 1860 si sfarsitul secolului XIX. In aceasta perioada si-au publicat opera scriitori romani de varf, cum ar fi: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, I. Creanga, I.L. Caragiale, I. Slavici. Cel de-al doilea sens al termenului de clasic se utilizeaza atunci cand denumim scriitori ai secolului al XVII-lea care au aderat la curentul literar Clasicism. Astfel de scriitori sunt: Charles Boileau (teoreticianul clasicismului), Pierre Corneille, J.B Moliere, etc.
      Clasicismul ca si curent se manifesta doar in literatura si este o intoarcere spre antichitatea greaca, in sensul in care teoreticianul crede ca antichitatea greaca trebuie sa fie un model pentru cultura europeana. De aceea el prelueaza o serie de idei estetice de la Aristotel, ceea ce nu inseamna insa ca acest curent imita sau copiaza antichitatea, ci ideile antichitatii sunt gandite la un nivel superior si intr-un alt context filosofic. Filosoful care a influentat puternic clasicismul a fost Rene Descartes. In gandirea lui omul este o fiinta superioara, asa cum credeau vechii greci, datorita ratiunii sale, capabila a cunoaste in timp tainele lumii, inclusiv ceea ce Descartes numeste "universaliile", adica esenta tuturor lucrurilor. Increderea in ratiunea omului l-a facut pe Descartes sa formuleze celebra maxima: "Cogito, ergo sum".
       Boileau isi sprijina teoriile pe ideile lui Descartes atunci cand isi redacteaza opera: "Arta poetica" si care constine idei estetice de poetica a clasicismului.
      In primul rand, potrivit lui Boileau opera nu trebuie sa fie un rod al talentului ci al gandirii rationale si logice (acelasi lucru il credea si Aristotel). Scriitorul trebuie sa isi construiasca opera dupa regula frumosului, opera trebuie sa creeze placerea contemplatiei, acet lucru fiind posibil prin grija pentru forma si continut. Forma operei se caracterizeaza prin simetrie intre parti, prin eleganta a limbajului si prin respectarea adevarului. Boileau spune ca opera nu poate crea placere doar daca cititorul are impresia de adevar al vietii.     In clasicism poezia lirica nu e pretuita si de aceea nu exista niciun reprezentant al acestui curent.
    Boileau formuleaza asa-numita regula a celor 3 unitati in tragedie, care garanteaza valoarea estetica a operei. Aceste 3 unitati sunt: unitatea de actiune, unitatea de personaje, unitatea spatio-temporala. Unitatea de actiune presupune ca toate intamplarile dintr-o tragedie sa decurga firesc, dupa principiul cauza-efect, cauza-efect. Unitatea de actiune mai consta si in respectarea momentelor subiectului Unitatea de personaje se refera la ideea ca personajele nu trebuie sa se schimbe radical intr-un text ci dimpotriva trebuie sa fie statice de la inceput pana la sfarsit. Precizarea aceasta se leaga de faptul ca in clasicism personajele sunt intotdeauna niste caractere, adica niste tipuri psihologiec general-umane, care ilustreaza o categorie de oameni. Unitatea de personaje este strans legata de unitatea spati-temporala si de ideea ca opera trebuie sa creeze impresia de diversibilitate. Boileau considera ca timpul actiunii nu trebuie sa depaseasca 12 sau 48 de ore, tocmai pentru a crea impresia de realitate. In acest scurt timp nimeni nu isi poate schimba caracterul si atunci personajele raman satice, iar spatiun ramane cam acelasi. In proza se poate respecta unitatea de actiune, de personaje, insa nu si cea spatio-temporala, deoarece intr-o nuvela de exemplu, orice personaj principal trebuie urmarit de narator fiindca nuvela przinta intotdeauna adevarate destine umane.
      Clasicismul ca si curent se stinge la sfarsitul secolului XVII, dar multi scriitori din secolele urmatoare vor valorifica ideile lui Boileau in operele lor.
           5. Preromantismul
      Se dezvolta mai intai in Germania prin doi mari scriitori, Friedrich Schiller si Johann Goethe. Cei doi poeti germani se incadreaza intr-o miscare numita Sturm und drang (Furtuna si avant), numele insusi traducand vointa acestor scriitori de a distruge canoanele impuse de clasicism. Ideile lor vor fi preluate in scurt timp si de scriitori francezi in frunte cu poetul Volney.
      Preromantismul repune in drepturi subiectivitatea, adica s-a vazut ca in clasicism opera trebuie sa fie obiectiva fiindca dupa cum crede Boileau numai asa poate da impresia de adevar. Cultul pentru obiectivitate a facut ca in cadrul clasiismului sa nu se cultive poezia lirica, deoarece aceasta din urma este una subiectiva . Poetii preromantici cultiva poezia lirica, dar si poemul filosofic, tragedia, drama, renuntand la regulile clasicismului
      Poetii preromantici se inspira din istoria nationala, tema istoriei devenind una esentiala. Preromanticii, in special cei germani, descopera importanta folclorului, se inspira din el, il prelucreaza si preiau din poezia populara o serie de motive literare. Daca clasicii sunt rationali si preiau idei din filosofia lui Descartes, preromanticii sunt niste idealisti, adica nu cred in atotputernicia ratiunii si preiau idei din filosofia clasicilor germani, mai ales ideile filosofic ale lui Kant si Hegel.
       Ideile preromanticilor vor fi preluate, adancite si amplificate de scriitorii .
                6. Romantismul
      Se naste mai intai in Germania la sfarsitul secolului XVIII si apoi in Franta la inceputul secolului XIX. El ia nastere din miscarea numita preromantism, si dupa cum arata istoria curentelor culturale si literare, un curent ia intotdeauna nastere ca reactie impotriva unuia de dinainte, pe care o considera depasita. In aceasta consta defapt evolutia ideilor.
      Romantismul se naste ca reactie impotriva calsicismului.
      Ca si cuvant, termenul de romantic are mai multe acceptii. In limbaj uzual vorbim de o poveste romantica denumind o poveste de dragost, plina de sensibilitate si poezie. Ca termen cultural, adjectivul romantic desemneaza un artist care adera la romantism ca si curent cultural, deoarece romantismul se manifesta nu numai in literatura ci si in artele plastice, sculptura, muzica. Desi romantismul are un set de idei estetice comune, exista diferent intre romantismul german si cel francez. Cauza fundamentala o reprezinta faptul ca romatismul german absoarbe ideile filosofilor clasici germani, mai ales ideile lui Kant si Hegel, la care se adauga ideile care ilustreaza romantismul filosofilor germani.
      In Franta in schimb se naste un romantism protestatar impotriva clasicismului, iar estetica acestui curent e formulata de scriitorul Victor Hugo, foarte tanar si revolutionar in vremea respectiva.
     O alta cauza pentru diferentele intre romantismul german si francez o reprezinta conditiile culturale diferite dintre cele doua tari. In Germania preromantismul si romantismul sunt miscari ce s-au bucura repede de pretuirea academica (datorita prestigiului marilor oameni de cultura care le-au ilustrat). Nu acest lucru se intampla in Franta, unde clasicismul a continuat sa fie vazut ca un adevarat model, iar academia Franceza, adepta a clasicismului, a respins cu violenta operele romanticilor. Respingerea romanticilor de Academia Franceza a mers pana acolo incat li s-a interzis tinerilor pictori romantici sa isi expuna operele la salonul artistilor plastici de pe langa academie. Acest lucru a starnit un viu protest in randul tinerilor artisti si ca urmare a acestui fapt Hugo redacteaza un adevarat manifest literar.
        Estetica romantismului este exact opusa celei a clasicismului, in primul rand pentru ca opera este un produl al imaginatiei, al sensibilitatii si nu al ratiunii, apoi artistul romantic are toata libertatea in actul de creatie, in sensul in care nu numai ca nu trebuie sa respecte vreo regula ci dimpotriva trebuie sa spulbere orice tip de regula. De asemeni opera romantica nu se mai vrea verosimila, ci ea trebuie sa fie in primul rand un spatiu al frumosului care sa produca placerea frumosului. Romanticii sunt fascinati de vremurile stravechi, de civilizatiile mitice si de aceea romanticii valorifica miturile, simbolurile, credintele din mitologie. De asemeni romanticii au fost fascinati de Evul Mediu cu toate misterele legate de aceasta perioada.
    Un model pentru scriitorii romantici a fost Shakespeare. Romanticii cultiva cu precadere tema meditatiei filosofice, a destinului, a iubirii si a naturii, dar si cea de evocare a istoriei, cea de revolta sociala, tema civilizatiilor stravechi, etc. De asemeni romanticii introduc in literatura foarte multe motive literare, cele mai multe preluate din miturile precrestine si crestine.
     La noi romantismul cunoaste doua perioade de manifestare, si anume: prepasoptismul si pasoptismul si apoi mai tarziu in opera lui Eminescu. Perioad prepasoptista se manifesta in primele doua-trei decenii ale secolului XIX, iar perioada pasoptista se mainfesta intre anii 1830-1860. Se spune, pe buna derptate, ca romantismul pasoptist este unul minor dupa modelul francez, in vreme ce Eminescu ilustreaza romantismul major, dupa modelul german. Cum la noi nu a fost ilustrat clasicismul in secolul XVIII s-a produs un fenomen interesant, anume in cadrul prepasoptismului si pasoptismului scriitorii nostri au inbinat elementele clasice cu elementele romantice.
          7. Realismul
    Este un curent cultural si se manifesta in literatura, arte plastice si sculptura.
    Se naste ca reactie impotriva romantismului, la jumatatea secolului XIX, in Franta, de unde iradiaza in toata Europa. Termenul se foloseste si in limbajul uzual unde desemneaza raportul dintre om si realitate inteles ca raport logic, si anume omul intelege realitatea asa cum este ea, fara a o modifica cu sensibilitatea sau cu imaginatia.
     Realistul este acela care incearca sa priveasca totul rational si sa se adapteze astfel pe aceasta realitate. Ca si concept literar si cultural, realismul desemneaza miscarea de idei potrivit careia cunoasterea artistica trebuie sa reflecte realitatea in mod obiectiv si sa creeze impresia puternica de realitate. Principiul fundamental al unei opere relaliste este cel al mimesisului asa cum e inteles de Aristotel. Concret, in gandirea lui Aristotel orice opera trebuie sa redea realitatea nu copiindu-o, ci construind opera de asemenea maniera incat sa creeze impresia de realitate. In literatura ideile estetice ale realistilor provin din teoria potrivit careia opera literara trebuie sa fie un document al realitatii la un momentdat.
      Teoreticianul realismului este Honore de Balzac.
      Realistii ii acuza pe romantici de subiectivitate excesiva si de faptul ca au transformat literatura intr-o lume iluzorie, care nu are de-a face cu realitatea concreta, romanticii cultivand adeseori tema lumilor fantastice. Balzac si realistii apreciaza ca rolul unui scriitor e de a studia opera artistica. Realistii pleaca de la ideea ca omul este un produs al mediului, adica el gandeste si traieste in functie de clasa sau patura sociala din care provine. De aceea in cadrul realismului personajele sunt tipuri sociale. Personajele tip cele mai frecvente sunt: aristocratul, burghezul, negustorul, functionarul, etc. Realismul se manifesta in proza si dramaturgie si nu se poate vorbi de o poezie realista.
     Forma literara cea mai pretuita in realism este romanul. Pentru Balzac si realisti naratorul trebuie sa fie obiectiv, omniscient si omniprezent, adica sa cunoasca inclusiv sentimentele, gandurile, trecutul si viitorul personajelor. Un astfel de narator este demiurgic, ca un fel de adevarat creator al personajelor si a lumii in care acestea se misca. Pentru a reda realitatea, acest narator trebuie sa fie atent la descrierea locului. Balzac face o descoperire interesanta, anume ca personalitatea omului isi pune amprenta pe mediul in care traieste.
    Realismul are si un caracter critic, adica se critica diferite aspecte ale socieatii, moravuri, relatii interumane, nascute mai ales din cauza aparitiilor claselor sociale.
     Cei mai mari prozatori realisti sunt: Gustav Floubert, Stendhal, Tolstoi, si la noi : I. L. Caragiale, I. Slavici. Se face diferenta intre realismul secolului XIX, supranumit "balzacian" si realismul secolului XX, cu totul diferit.
               8. Naturalismul
       Este un curent strict literar, care apare si el in Franta, la scurt timp dupa aparitia Realismului, adica a doua jumatate a secolului XIX. Teoreticianul acestui curent literar este Emil Zola. Ca si realismul, naturalismul se dezvolta strict in epic si dramatic.
      Acesta s-a nascut in urma unor importante descoperiri din domeniul medicinei experimentale fundate de medicul francez Claude Bernard. Claude Bernard a studiat ani de zile comportamentul la un numar mare de oameni si a descoperit importanta extraordinara a ereditatii in viata omului. El a concluzionat ca ereditatea functioneaza asemeni destinului, in sensul in care daca cineva are o zestre ereditara buna, atunci va fi un om normal, echilibrat, adaptat la realitatea sociala, cu un comportament adecvat, in vreme ce un om cu o zestre ereditara maligna il face pe individ a avea un sir de abateri de la norme.
    Medicul francez a acordat o atentie speciala criminalilor, iar concluzia lui este ca acestia au ajuns a savarsi crime datorita unei ereditati dobandita, nu neaparat de la parinti, ci de la una din rudele de sange dintr-o generatie indepartata. Teoria ereditatii formulata de Claude Bernard a avut o influenta extraordiara nu numai asupra medicinei secolului XIX, ci si in domeniul psihologiei care atunci se nastea ca disciplina, apoi asupra sociologiei si apoi in domeniul literaturii.
     Din concluziile medicale ale lui Claude Bernard s-a nascut o teorie numita toria fiziognomica, formulata de doi cercetatori, anume de Lavater si Lombroso. Cei doi au pornit de la ideea ca exista o directa relatie intre trasaturile de caracter si fizionomia omului. De aici si denumirea acestei teorii. In studiile lor au facut adevarate portrete standard ale diferitelor tipuri umane si s-au ocupat, ca si Bernard, mai ales de portretul criminalului. Acesta ar avea aspectul unei fiinte rudimentare, asemanator maimutei, cu trasaturi fizionomice cate traduc salbaticia, primitivismul si violenta. Fruntea lui este ingusta, tesita, craniul foarte dezvoltat, oasele occipitale foarte mari, ochii mici, cu o privire rea, salbatica, fara inteligenta sau sensibilitate, barbia scurta, iar corpul aplecat inainte datorita coloanei vertebrale neevoluate, iar mainile lungi pana la genunchi.
     O alta teorie formulata in estetica naturalismului priveste relatia dintre om si mediul in care traieste. Potrivit acesteia, mediul isi pune foarte puternic amprenta pe comportamentul uman, idee acceptata si astazi, si anume un mediu al violentei, imoralitatii, al relatiilor dure dintre indivizi transforma omul intr-o adevarata bruta. La acestea se adauga traumele, mai ales cele din copilarie, care influenteaza viata unui individ.
      Emil Zola transforma toate aceste teorii medicale in domeniul literaturii pornind de la ideea ca un scriitor trebuie sa redea in opera lui insasi natura umana si care defapt este rezultatul ereditatii si mediului social. Dupa cum spune el, scriitorul trebuie sa fie asemeni unui medic perfect obiectiv si care sa studieze diferitele tipuri umane, produse mai ales de mediile de la marginea societatii. Zola spune ca scriitorul, mai ales romancierul, trebuie sa-si scrie opera ca si cum ar tine in maini o oglinda uriasa pe care o plimba deasupra realitatii, reflectand realul asa cum este el, fara efecte estetice sau artificii. De aceea prozele naturaliste prezinta de fiecare data o lume terifianta, brutala, iar personajele sunt adevarate cazuri psihologice, patologice, de o natura sinistra.
      Acest caracter al operelor naturaliste a facut ca naturalismul sa nu produca adevarate capodopere, fiindca intr-o capodopera lumea trebuie prezentata in diversitatea ei, personajele trebuie sa fie complexe si nu reduse la niste masti. Multi prozatori care au aderat la inceput la estetica naturalismului au parasit acest curent ai au trecut la estetica realismului.