Marin Preda

                          Marin Preda (5.08.1922 -  16.05.1980)

     Marin Preda debutează după al Doilea Război Mondial cu un volum de povestiri, „Întâlnirea din pământuri”.

     Aşa cum precizează chiar scriitorul, pentru el proza scurtă a însemnat un exerciţiu de laborator pentru romanele de mai târziu  şi în care şi-a exersat talentul creator pentru a crea atmosfera, tipuri de personaje sau pentru a-şi traduce o viziune asupra temelor tratate în romanele sale.

     Ca romancier debutează în 1956, când publică primul volum din „Moromeţii” şi în mod paradoxal va publica cel de-al doilea volum mult mai târziu. (dupa 12 ani)

     Din declaraţiile scriitorului, el şi-a construit romanele pe cicluri, şi anume primul e ciclul moromeţian, care pe lângă cele două volume ale romanului „Moromeţii” cuprinde şi romanul „Marele singuratic” fiindcă protagonistul celui din urmă e Niculae Moromete, iar legăturile dintre romanele aceluiaş ciclu sunt asigurate de unul sau mai multe personaje care apar în romanele din respectivul ciclu.
      Alt ciclu cuprinde evocarea oraşului şi a uriaşelor sale transformări după cel de-al Doilea Război Mondial, generate de introducerea forţată a comunismului la noi, cu efecte dramatice la toate nivelele societăţii, efecte de mare violenţă, în special în mediul citadin. Intră aici romanele „Intrusul” şi „Risipitorii”.

     Un alt ciclu pe care însă scriitorul nu l-a încheiat trebuia să aibă o tematică instorică, M. Preda intenţionând să readucă în discuţie personalităţi istorice contradictorii, cum se întâmplă de exemplu cu romanul „Delirul” în care e evocat mareşalul Ion Andronescu.

     Un alt ciclu trebuia să urmărească destinul intelectualului în societatea comunistă, dar M. Preda a reuşit să scrie doar romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”.

     M.Preda e autorul unui volum de eseuri cu titlul „Imposibila întoarcere” şi a unei cărţi autobiografice „Viaţa ca o pradă”. Atât în volumul de eseuri cât şi în lucrarea autobiografică revin câteva idei care conturează poetica scriitorului nostru.

     O temă la care revine obsedant e aceea a timpului ca istorie, care provoacă răsturnări radicale la toate nivelele, anume la nivelul individului, a colectivităţii din care face parte şi apoi la nivelul existenţei unui întreg popor. În mod obişnuit timpul e unul din marile teme literare tratată mai mult din perspectivă antologică şi filosofică, mai precis, timpul e gândit ca destin tragic al fiinţei umane supusă pieirii. Nu în felul acesta tratează M. Preda tema timpului, ci pe el îl interesează in primul rând impactul evenimentelor instorice asupra individului şi a colectivităţii. Aşa se face că îşi focalizează atenţia asupra trecerii în societatea românească de la capitalism la comunismul stalinist.

     În „Imposibila întoarcere”, M. Preda pune probleme legate de schimbările din lumea satului, de aici şi titlul, adică el arată că niciodată nu se va putea reveni la satul tradiţonal de altădată, distrus de colectivizare. Colectivizarea a însemnat un adevărat seism pentru colectivitatea rurală, şi anume ţăranii s-au socotit dintotdeauna proprietari de pământ, liberi să facă o agricultură individuală, să-şi lucreze pământul după voia fiecăruia, în vreme ce colectivizarea a însemnat desproprietărirea, ba mai mult decât atât, ţăranii au trebuit să renunţe inclusiv la vite şi la unelte, să se unească şi să muncească la porunca autorităţilor.

     Iată că istoria a distrus un mod de existenţă, impunând o nouă orânduire simţită de indivizi şi mai ales de colectivitatea rurală ca o infrângere şi distugere a principiilor de viaţă. 

     Aceleaşi efecte le-a avut istoria şi la oraş, în primul rând prin naţionalizarea averilor, dar şi prin pedepsirea abuzivă a vechilor proprietari urmăriţi politic cu cea mai mare duritate.

     Concluzia lui M. Preda e că şi la nivelul oraşului întoarcerea e imposibilă fiindcă niciodată istoria nu se întoarce la modele mai vechi, ci dinpotrivă cursul ei e mereu imprevizibil.

"Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" - C. Petrescu

                                                          (publicat în 1930)

Carte aici.

     În abordarea romanului în discuţie, pornind de la premisa că suntem în faţa unui roman autenticist care încorporează câtava elemente din codul proustian, apoi din punct de vedere tematic e un roman de dragoste şi gelozie, o cronică de război, dar toate aceste elemente credem că se contopesc defapt într-un roman filosofic, adică într-o profundă meditaţie asupra omului, a marii sale singurătăţi, una din temele majore ale literaturii secolului XX.

     Dimensiunea de roman filosofic e conferită în primul rând de naratorul autodiegetic, şi anume Ştefan Gheorghidiu e de formaţie filosof şi ca atare trăieşte în lumea ideilor.

Ş. Gheorghidiu îşi retrăieşte etapele esenţiale din relaţia sa cu Ela. Acesta cunoaşte mai întâi dragostea ca vanitate în sensul în care începe să o iubească pe Ela mai întâi din orgoliu şi anume e vorba de vanitatea că e iubit de cea mai frumoasă şi mai curtată studentă. Mai apoi va cunoaşte dragostea ca pasiune, construită şi ea mental, în sensul în care iubeşte mai cu seamă ideea de dragoste decât femeia de lângă el. Aspiraţia către refacerea androginului e defapt pur spirituală şi in calitate de filosof Gheorghidiu crede in ideea platoniciană de dragoste.

     După cum se vede el contemplă ideile şi tocmai din această cauză va deveni o victimă a realităţii impure. E convins că Ela s-a schimbat radical dupa moştenirea primită de la unchiul Tache, un ins cu care Gheorghidiu nu avusese relaţii deosebite. Spre uimirea tuturor el e cel care primeşte cea mai mare parte din moştenire  şi e demn de remarcat că tânărul îşi suspectează chiar mama şi sora că acestea l-ar invidia, motiv pentru care relaţiile lor se răcesc. Suspiciunile naratorului sugerează limpede că din nou reflectarea în conştiinţa sa e de un mare subiectivism, asa cum se întamplă defapt şi în relaţiile sale cu cei din jur.

     Brusc i se pare că Ela manifestă gusturi pe care nu le cunoscuse ca atunci, devine dornică de lux, de viaţa mondenă din înalta societate bucureşteană. Relaţia Elei cu Anişoara, o verişoara snoabă îl deranjează, mai ales că până atunci Anişoara nu avusese niciun fel de relaţie cu familia Ghoeghidiu.

     Naratorul e torturat progresiv de gelozie şi încearcă să o redescopere pe Ela. Urmează un adevărat lanţ de despărţiri şi împăcări, iar drama naratorului se adânceşte pe măsură ce inţelege că viaţa lui fără femeia iubită nu ar mai însemna nimic şi pentru că pentru această femeie ar fi chiar gata să ucidă. Gelozia lui atinge paroxismul în timpul unei excursii la Odobeşti făcută cu cercul de arstocraţi bucureşteni. Scenele sunt fără îndoială anamorfizate pentru că gelozia face ca orice gest al Elei să pară unul de trădare în dragoste.

     Gheorghidiu e convins că soţia lui are o legătură amoroasă cu avocatul Grigoriade, un don juan cunoscut pentru flirturile sale, un admirabil dansator, plăcut femeilor. Ghoeghidiu cunoaşte adevărate prăbuşiri interioare când o vede pe Ela abandonându-se in braţele dansatorului sau mâncând din aceeaşi farfurie cu presupusul amant sau bând din acelaşi pahar. Pentru a o pedepsi, naratorul-personaj simulează o legătură amoroasă cu o tânără, dar renunţă repede, scârbit de sine însuşi.

     Hinterlandul se conturează relativ vag şi totuşi există elemente care schiţează atmosfera Bucureştiului în preajma Primului Război Mondial. 

     Astfel apare un personaj care ilustrează mediul afacerilor murdare ca şi politicianismul demagogic, şi anume e vorba de un alt unchi al naratorului, Nae Gheorghidiu, care făcuse avere printr-o serie de afaceri veroase.

     De asemni figurează în roman şi un alt personaj prin care se  caricaturează societatea coruptă, şi anume Lumânăraru, un milionar ridicat de jos, analfabet, dar cu un extraordinar simţ pragmatic.

     Sunt câteva scene apoi care traduc ticăloşia, inconştiinţa care domneşte în capitală în vreme ce zvonurile intrării României în război sunt tot mai puternice.

     O astfel de scenă e cea a bătăii cu flori de la şosea, când toată aristocraţia îşi etalează bogăţia şi luxul şi aruncă cu flori unul în celălalt, ca şi cum ar sfida realitatea. În parlament se ţin discursuri demagogice, în vreme ce lumea jurnaliştilor e din ce în ce mai agitată de apropierea războiului.

     N. Gheorghidiu ii administrează averea lui Ş. Gheorghidiu şi cumpără cu o sumă imensă acţiuni în fabrica de armament de la Ploieşti. Aşa se face că atunci când războiul izbucneşte, naratorul-personaj e scutit de front, dar aşa cum se întâmplă şi cu Apostol Bologa, nu concepe ca intelectualitatea să stea deoparte şi socoteşte că datoria lui morală e de a fi combatant.

     Urmează scene cutremurătoare, de un autenticism absolut şi care traduc iraţionalul şi ororile războiului. Apare obsesiv o scenă în care trupurile combatanţilor sunt secerate, iar Ş. Ghoeghidiu asistă cu groază la un spectacol sinistru, anume un soldat e decapitat, iar trupul său mai înaintează câţiva paşi înainte de a se prăbuşi, de ca şi cum viaţa ar încerca să se opună morţii.

     Jurnalul de front al lui Ş. Gheorghidiu e plin de însemnări din care rezultă ca armata română trăieşte o adevărată tragedie în opoziţie cu discursurile găunoase din parlament. După cum spune chiar Ş. Gheorghidiu, soldaţii erau prost îmbrăcaţi, aveau muniţie puţină, descoperiţi în faţa maşinii de război germane. În faţa tancurilor şi a tunurilor ostaşii români reuşeau doar să sape nişte tuneluri, victime tragice ale nepăsării politicienilor.

     Admirabil e capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”,  în care Ş. Gheorghidiu evocă tragica luptă pentru apărarea Branului. Bombardierele germane transformă frontul într-un spaţiu de coşmar şi nebun de groază un soldat strigă cuvintele care alcătuiesc titlul capitolului. Ş. Gheorghidiu e convins că nimeni nu va supravieţui şi-şi notează în jurnal trăirie terorizante.

     Se vede limpede că războiul nu mai are nimic eroic. Unii critici literari afirmă că experienţa războiului îl schimbă pe Ş. Gheorghidiu, în sensul în care spaima în faţa morţii ar atenua puternic dragostea şi gelozia.

     Criticii explică din această perspectivă comportamentul naratorului-personaj în ultima scenă, aceea în care se desparte de Ela. O atare afirmaţie critică poate fi pusă la îndoială tocmai pentru că suntem în faţa unui narator subiectiv, necredibil, care judecă realul prin grila ideilor sale filosofice.

     Relativismul cunoaşterii rezultă în roman din diferenţa dintre felul în care Ela se reflectă in conştiinţa lui Ş. Gheorghidiu în prima etapă a iubirii şi a căsniciei lor şi cum acceaşi Ela se reflectă după dobândirea moştenirii şi mai ales la finele romanului, când Ş. Gheorghidiu îi lasă o bună parte din avere şi tot trecutul lor, privind-o acum pe soţia lui ca pe o femeie banală, îmbătrânită fizic,  în vreme ce Ela de la început e pentru el însăşi întruchiparea feminităţii şi a frumuseţii.

Camil Petrescu

               Camil Petrescu (22.04.1894 – 14.05.1957)

Camil  Petrescu este una din cele mai importante personalităţi culturale din perioada noastră interbelică şi anume, a fost de formaţie filosof şi e autorul unei lucrări de referinţă în domeniul filosofiei şi care cuprinde un sistem filosofic propriu, original, tratatul său purtând titlul „Doctrina substranţei”.

 Ideile filosofice ale autorului sunt perfect aliniate la noile tendinţe ale filosofiei secolului XX.

Apoi e un romancier, autorul a două romane remarcabile: „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” si „Patul lui Procust”, la care se adaugă un roman paradoxal, în sensul în care aici romancierul nu mai valorifică ideile novatoare aplicate  în primele două romane, ci chiar îşi contrazice propria poetică. E vorba despre romanul „Un om între oameni”, dedicat lui Nicolae Bălcescu.

C. Petrescu a fost unul dintre cei mai importanţi teoreticieni ai romanului, dovadă câteva eseuri: „Noua structură” , „Opera lui Marcel Proust” şi „Fals tratat pentru uzul romancierilor”.

E apoi un valoros dramaturg, care cultivă teatrul de idei de mare modernitate în operă şi dintre dramele sale cele mai cunoscute sunt: „Suflete tari”, „Act veneţian”, „Jocul Ielelor”.

A fost  un excepţional cunoscător al istoriei teatrului si al teoriilor legate de arta dramatică. A scris de asemeni strălucite eseuri despre teatrul modern.

C. Petrescu e autorul unui volum de versuri, cu titlul „Ciclul morţii”, în care cultivă o poezie intelectualistă, cerebrală, oarecum apropiată în epocă de lirica lui Ion Barbu.

Ca şi Eminescu sau Arghezi, a fost un jurnalist de mare talent, un polemist de prim rang. După cum se ştie, în perioada noastră interbelică în domeniul nostru cultural are loc o polemică interesantă şi constructivă, anume cea dintre tradiţionalişti şi modernişti. Această polemică e generată de o întrebare pe care şi-o pun scriitorii, criticii şi istoricii literari ai vremii, şi anume e vorba de direcţia pe care ar trebui să o urmeze cultura noastră de secol XX. Două sunt poziţiile antinomice în această chestiune, şi anume scriitorii grupaţi în jurul revistei "Gândirea" apreciază că traditionalismul ar fi direcţia cea mai indicată şi care constă în punerea în valoare de către artişti a spiritualităţii naţionale. La polul opus acestor idei se situează adepţii modernismului, direcţie care se revendică de la teoria sincronismului formulată de Eugen Lovinescu.

C. Petrescu a fost printre primii care şi-au asumat ideile lui Lovinescu şi aceasta fiindcă a fost un spirit modern, la curent cu ideile noi ale secolului XX.

C. Petrescu arată că gândirea secolului XX e total diferită de gândirea secolelor anterioare datorită marilor descoperiri din domeniul fizicii relaţioniste, chimiei, geneticii, medicinei, matematicii şi din domeniul psihologiei şi psihanalizei. Fundamentul acestor descoperiri îl reprezintă teoria relativităţii einsteiniene.

C. Petrescu nu utilizeaza conceptul de epistemă, fiindcă nu apăruse epistemologia ca ştiinţă, dar e limpede că alinierea aceasta a artei cu ştiinţa şi filosofia se face în acelaşi spirit după cum înţeleg epistemologii.

În continuare C. Petrescu se opreşte asupra romanului şi spune că romanul secolului XX trebuie să fie total diferit de cel de secol XIX, pentru că cel al secolului anterior e rezultatul epistemei de secol XIX, în vreme ce secolul XX a dezvoltat o altă epistemă, adică o altă structură ideatică şi aceasta trebuie să se regăsească în romanul modern.

În volumul de eseuri despre romanul românesc „Arca lui Noe”, în captolul dedicat lui C. Petrescu, criticul literar Nicolae Manolescu pune o întrebare legitimă: „Cât proustianism există în opera lui Camil Petrescu?”. Concluzia cercetatorului e că eseistul C. Petrescu e un proustian, în vreme ce romancierul C. Petrescu e mai degrabă un autenticist care a valorificat ideile lui André Gide.

Ca filosof de secol XX, C. Petrescu  resemantizează teoria lui Leibniz, şi anume în gândirea lui orice erou e o monadă, un univers în mic, condamnat tocmai prin acest fapt  a nu cunoaşte pe celălalt. Apoi, C. Petrescu a fost un admirator al fenomenologiei lui Edmund Husserl şi al intuitionismului lui Henri Bergson.