(publicat în 1930)
Carte aici.
În abordarea romanului în discuţie, pornind de la premisa
că suntem în faţa unui roman autenticist care încorporează câtava elemente din
codul proustian, apoi din punct de vedere tematic e un roman de dragoste şi
gelozie, o cronică de război, dar toate aceste elemente credem că se contopesc
defapt într-un roman filosofic, adică într-o profundă meditaţie asupra omului,
a marii sale singurătăţi, una din temele majore ale literaturii secolului XX.
Dimensiunea de roman filosofic e conferită în primul rând
de naratorul autodiegetic, şi anume Ştefan Gheorghidiu e de formaţie filosof şi
ca atare trăieşte în lumea ideilor.
Ş. Gheorghidiu îşi retrăieşte etapele esenţiale din
relaţia sa cu Ela. Acesta cunoaşte mai întâi dragostea ca vanitate în sensul în
care începe să o iubească pe Ela mai întâi din orgoliu şi anume e vorba de
vanitatea că e iubit de cea mai frumoasă şi mai curtată studentă. Mai apoi va
cunoaşte dragostea ca pasiune, construită şi ea mental, în sensul în care
iubeşte mai cu seamă ideea de dragoste decât femeia de lângă el. Aspiraţia
către refacerea androginului e defapt pur spirituală şi in calitate de filosof
Gheorghidiu crede in ideea platoniciană de dragoste.
După cum se vede el contemplă ideile şi tocmai din
această cauză va deveni o victimă a realităţii impure. E convins că Ela s-a
schimbat radical dupa moştenirea primită de la unchiul Tache, un ins cu care
Gheorghidiu nu avusese relaţii deosebite. Spre uimirea tuturor el e cel care
primeşte cea mai mare parte din moştenire
şi e demn de remarcat că tânărul îşi suspectează chiar mama şi sora că
acestea l-ar invidia, motiv pentru care relaţiile lor se răcesc. Suspiciunile
naratorului sugerează limpede că din nou reflectarea în conştiinţa sa e de un
mare subiectivism, asa cum se întamplă defapt şi în relaţiile sale cu cei din
jur.
Brusc i se pare că Ela manifestă gusturi pe care nu le
cunoscuse ca atunci, devine dornică de lux, de viaţa mondenă din înalta
societate bucureşteană. Relaţia Elei cu Anişoara, o verişoara snoabă îl
deranjează, mai ales că până atunci Anişoara nu avusese niciun fel de relaţie
cu familia Ghoeghidiu.
Naratorul e torturat progresiv de gelozie şi încearcă să
o redescopere pe Ela. Urmează un adevărat lanţ de despărţiri şi împăcări, iar
drama naratorului se adânceşte pe măsură ce inţelege că viaţa lui fără femeia
iubită nu ar mai însemna nimic şi pentru că pentru această femeie ar fi chiar
gata să ucidă. Gelozia lui atinge paroxismul în timpul unei excursii la
Odobeşti făcută cu cercul de arstocraţi bucureşteni. Scenele sunt fără îndoială
anamorfizate pentru că gelozia face ca orice gest al Elei să pară unul de
trădare în dragoste.
Gheorghidiu e convins că soţia lui are o legătură
amoroasă cu avocatul Grigoriade, un don juan cunoscut pentru flirturile sale,
un admirabil dansator, plăcut femeilor. Ghoeghidiu cunoaşte adevărate prăbuşiri
interioare când o vede pe Ela abandonându-se in braţele dansatorului sau
mâncând din aceeaşi farfurie cu presupusul amant sau bând din acelaşi pahar.
Pentru a o pedepsi, naratorul-personaj simulează o legătură amoroasă cu o
tânără, dar renunţă repede, scârbit de sine însuşi.
Hinterlandul se conturează relativ vag şi totuşi există
elemente care schiţează atmosfera Bucureştiului în preajma Primului Război
Mondial.
Astfel apare un personaj care ilustrează mediul
afacerilor murdare ca şi politicianismul demagogic, şi anume e vorba de un alt
unchi al naratorului, Nae Gheorghidiu, care făcuse avere printr-o serie de
afaceri veroase.
De asemni figurează în roman şi un alt personaj prin care
se caricaturează societatea coruptă, şi
anume Lumânăraru, un milionar ridicat de jos, analfabet, dar cu un extraordinar
simţ pragmatic.
Sunt câteva scene apoi care traduc ticăloşia,
inconştiinţa care domneşte în capitală în vreme ce zvonurile intrării României
în război sunt tot mai puternice.
O astfel de scenă e cea a bătăii cu flori de la şosea,
când toată aristocraţia îşi etalează bogăţia şi luxul şi aruncă cu flori unul
în celălalt, ca şi cum ar sfida realitatea. În parlament se ţin discursuri
demagogice, în vreme ce lumea jurnaliştilor e din ce în ce mai agitată de
apropierea războiului.
N. Gheorghidiu ii administrează averea lui Ş. Gheorghidiu
şi cumpără cu o sumă imensă acţiuni în fabrica de armament de la Ploieşti. Aşa
se face că atunci când războiul izbucneşte, naratorul-personaj e scutit de
front, dar aşa cum se întâmplă şi cu Apostol Bologa, nu concepe ca
intelectualitatea să stea deoparte şi socoteşte că datoria lui morală e de a fi
combatant.
Urmează scene cutremurătoare, de un autenticism absolut
şi care traduc iraţionalul şi ororile războiului. Apare obsesiv o scenă în care
trupurile combatanţilor sunt secerate, iar Ş. Ghoeghidiu asistă cu groază la un
spectacol sinistru, anume un soldat e decapitat, iar trupul său mai înaintează
câţiva paşi înainte de a se prăbuşi, de ca şi cum viaţa ar încerca să se opună
morţii.
Jurnalul de front al lui Ş. Gheorghidiu e plin de
însemnări din care rezultă ca armata română trăieşte o adevărată tragedie în
opoziţie cu discursurile găunoase din parlament. După cum spune chiar Ş.
Gheorghidiu, soldaţii erau prost îmbrăcaţi, aveau muniţie puţină, descoperiţi
în faţa maşinii de război germane. În faţa tancurilor şi a tunurilor ostaşii
români reuşeau doar să sape nişte tuneluri, victime tragice ale nepăsării
politicienilor.
Admirabil e capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu”, în care Ş. Gheorghidiu evocă
tragica luptă pentru apărarea Branului. Bombardierele germane transformă
frontul într-un spaţiu de coşmar şi nebun de groază un soldat strigă cuvintele
care alcătuiesc titlul capitolului. Ş. Gheorghidiu e convins că nimeni nu va
supravieţui şi-şi notează în jurnal trăirie terorizante.
Se vede limpede că războiul nu mai are nimic eroic. Unii
critici literari afirmă că experienţa războiului îl schimbă pe Ş. Gheorghidiu,
în sensul în care spaima în faţa morţii ar atenua puternic dragostea şi
gelozia.
Criticii explică din această perspectivă comportamentul
naratorului-personaj în ultima scenă, aceea în care se desparte de Ela. O atare
afirmaţie critică poate fi pusă la îndoială tocmai pentru că suntem în faţa unui
narator subiectiv, necredibil, care judecă realul prin grila ideilor sale
filosofice.
Relativismul cunoaşterii rezultă în roman din diferenţa
dintre felul în care Ela se reflectă in conştiinţa lui Ş. Gheorghidiu în prima
etapă a iubirii şi a căsniciei lor şi cum acceaşi Ela se reflectă după dobândirea
moştenirii şi mai ales la finele romanului, când Ş. Gheorghidiu îi lasă o bună
parte din avere şi tot trecutul lor, privind-o acum pe soţia lui ca pe o femeie
banală, îmbătrânită fizic, în vreme ce
Ela de la început e pentru el însăşi întruchiparea feminităţii şi a frumuseţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu