"In vreme de razboi" – I.L. Caragiale

(publicata in 1898)

Citeste!

     Despre aceasta nuvela s-a spus si mai spun si azi unii ca ar fi una naturalista si psihologica. De naturalism ar tine comportamentul deviant al preotului Iancu de la Podeni si al lui Stavrache, carciumarul, fratele mai mare al preotului. In spirit naturalist s-ar urmari efectele patimii pentru avere a lui Stavrache, care in cele din urma inebuneste atunci cand intelege ca va ramane fara averea lui Iancu. In cadrul naturalismului, asa dupa cum spune Emil Zola, scriitorul e asemeni unui medic care studiaza cazurile de deviatie, incercand sa patrunda in chiar natura umana, in ceea ce ii e specific omului ca fiinta. Naturalismul analizeaza efectele ereditatii, cazurile patologice generate fie de ereditate, fie de situatii limita, de diferite trauma. Dupa cum spune Zola, scriitorul trebuie sa fie absolut neutru, cum se intampla cu un savant, cu un medic, si textul trebuie sa dea impresia de realitate puternica, asemeni unei oglinzi pe care naratorul ar plimba-o de-a lungul realitatii. Scriitorul ca medic trebuie dublat de un fin psiholog, care sa patrunda adanc atat in constiinta, cat si in subconstientul personajelor sale. 

     Daca aplicam toate acestea la acest text concluzia poate fi diferita, in sensul in care descoperim, ca peste tot la Caragiale, viziunea carnavalesca despre lume, care vine in contradictie cu neutralitatea. Apoi, din nou se observa ca naratorul face prea putina analiza psihologica si-si asuma aproape permanent rolul de privitor. Chiar titlul tine de codul carnavalescului fiindca el creaza un orizont de asteptare pe care nu-l va fi satisfacut decat partial. Mai precis, cititorul se asteapta la o nuvela despre razboi, dar asteptarea ii va fi inselata fiindca razboiul apare prea putin aici, doar atunci cand Iancu pleaca pe front, trimis de Stavrache pentru a disparea din sat. Titlul sugereaza insa altceva, si anume o anumita atmosfera care favorizeaza carnavalescul. Concret, in timpul razboilului importanta unor fapte e total neglijata, chiar si atunci cand e vorba de fapte foarte grave. Care e timp de pace tulbura toata colectivitatea. 

     Asa se face ca Iancu Georgescu, preotul din Podeni, ajunge capul unei bande de talhari , ceea ce tine de carnavalesc si spiritul de aventura. Naratorul il introduce pe el in scena  si nu pe Stavrache, cel din urma fiind personajul principal. Se vede ca si aici Caragiale carnavalizeaza conventiile prozei, fiindca in mod normal naratorul prezinta mai inainte de toate protagonistul, si abia dupa celalalte personaje. Cititorul atent va fi nedumerit odata de dubla impostaza a lui Iancu, cea de preot si talhar, si apoi de imprudenta inexplicabila decat din perspectiva unei lumi carnavalizate a lui Iancu.

Naratorul spune ca dupa ce a ramas vaduv, preotul locuieste cu mama sa si ca intr-un an si ceva viata lui s-a schimbat uimitor si anume si-a cumparat mosii, si-a facut noi acareturi, ba chiar si un han. Unii s-au mirat, altii au dat zvon ca popa ar fi gasit o comoara , numai un drumet vazand caii superbi ai preotului ar fi strecurat ideea ca ar fi cai de furat. Reactia aceasta a satenilor e timida, iar comportamentul preotului trimite clar la faptul ca suntem intr-o lume pe dos, orice talhar, mai ales un preot, ar incerca sa nu dea nimic de banuit in timp ce Iancu isi afiseaza vadit averea.

     Acelasi comportament ciudat il are Iancu si dupa jefuirea arendasului urmat de o crima savarsita de banda si ca sub puterea unei lovituri de teatru Iancu scapa de potera fiindca s-a intors acasa pe alt drum desi nu obijnuia sa faca acest lucru. Pentru a da impresia ca nu are niciun amestec in treburile talharilor isi insceneaza jefuirea propriei case, o trimite pe mama sa la rude in alt sat si se leaga cu o franghie, dar uita in curte un cal su[erb care i-ar fi tentat pe talhari. Ca intr-o lume a carnavalului apar tot felul de lovituri de teatru care schimba radical cursul evenimentelor. 

     Insasi viziunea carnavalesca despre lume vine in contradictie cu analiza psihologica si aceasta fiindca naratorul e mereu in ipostaza unui spectator care priveste o comedie umana, fiindca lumea e asemeni unui teatru.

     Iancu ramane inspaimantat dupa ce banda cade in mainile jandarmilor si e convins ca la interogatoriu tovarasii sai il vor incrimina si pe el. El pleaca grabit la fratele mai mare, carciumarul Stavrache, sa ii ceara sfatul. Si aceasta reactive a lui Iancu tine de carnavalesc fiindca cu toate ca e preot abia acum se gandeste ca banda de talhari l-ar putea deconspira. Acest Iancu e un fel de personaj de carnaval care isi schimba mastile tocmai fiindca lumea din nuvela e una pe dos.

     In ceea ce-l priveste pe Stavrache singurul lucru care atrage atentia la inceput e prenumele sau asociat cu numele pur romanesc Georgescu. Dupa cum arata  George Calinescu, onomastica la Caragiale trimite la esenta personajului. Criticul literar precizeaza ca sufixul “-che” e de origine greceasca si sugereaza lacomia, ipocrizia tipic oriental fanariota. Aici grecismul Stavrache formeaza impreuna cu numele romanesc un oxymoron, din nou o sugestie a prezentei viziunii carnavalesti. Stavrache se comporta mai intai absolut omenesc, e sincer inspaimantat de ceea ce aude de la fratele mai mic si ca orice frate bun incearca sa-l ajute chiar daca Iancu comisese fapte abominabile. Asta inseamna ca el nu prezinta nici un simptom ca ar suferi patima pentru bani, iar naratorul nu relateaza nimic din trecutul sau care sa sugereze ca ar fi un caz patologic. Gaseste solutia ca Iancu sa dispara un timp din sat in speranta ca lumea va uita de preotul talhar. Chiar el il determina pe ofiterul de la Dunare sa il ia si pe Iancu Georgescu, ba il mai si tunde si rade, din nou gesturi de frate adevarat.

     Urmeaza schimbul de gesturi dintre cei doi si de fiecare data Iancu ii relateaza fratelui despre vitejia lui, de faptul ca a fost decorat, dar ar putea fi o alta masca a personajului, dealtfel un bun actor cu anumite stangacii, fiindca chiar textul epistolar e unul pur subiectiv, iar cel care il concepe in mod obijnuit incearca sa se puna intr-o lumina favorabila in fata destinatarului.

     Se creaza un imens blank cand e vorba de Iancu, naratorul fiind interesat acum de Stavrache, caruia insa nu ii face o analiza psihologica, e mai mult un observatorironic si e clar ca nu e narrator omniscrient si omnipresent cum ar trebui sa fie daca ar fi o nuvela psihologica, atata timp cat nici el ca narator nu stie multe despre Stavrache.

Singulrul lucru ce pare a tine de psihologia personajului e faptul ca naratorul vorbeste de cosmarurile carciumarului in care Iancu apare ca ocnas si apoi ca afiter mustrandu-l cu cuvintele: “credea ca am murit, neica?” si de fiecare data intre cei doi se incinge o incaierare si care zice G. Calinescu, ar sugera ca Stavrache sufera de complexul lui Caine.

De viziunea carnavalesca tine insa scrisoarea despre moartea eroica a lui Iancu primita de Stavrache si comportamentul bizar al acestiuia din urma. In aceasta ultima scrisoare Stavrache e anuntat de catre un ofiter si de un subofiter ca Iancu a murit eroic pe campul de lupta, epistola prezentandu-l pe fostul preot ca pe un erou national. Cum spune naratorul, Stavrache plange cat plange, dar ca orice barbat isi sterge lacrimile si pleaca in graba la avocat sa se asigure ca averea celui mort ii va ramane lui. Cand avocatul il asigura in nenumarate randuri ca Iancu nemaiavand urmasi, el devine singurul proprietar, Stavrache mai insista asupra acestei chestiuni pana cand avocatul plictisit si enervat ii raspunde ca doar mortul daca se va intoarce ii va putea lua averea lui Iancu.

     E interesanta in nuvela o scena de-a dreptul uimitoare daca tinem cont ca textul este unul caragialian. E vorba de scena serii de dinaintea aparitiei lui Iancu si a tovarasului acestuia. E o scena tipic romantic si ciudat e ca aici Caragiale nu mai carnavalizeaza conventiile romantic sau cum o face in alte texte ale sale. In maniera pur romantica, apeland insa la conventia de seriozitate, naratorul descrie seara cumplita de iarna cu un ger aspru care spulbera zapada si pe un vifor cumplit ajunge la han o fetita sarmana, imbracata cu hainele saracacioase ale mamei ei si trimisa de parinti sa cumpere pe datorie gaz si rachiu. Abia miscandu-si manutele de frig fetita ii intinde hangiului cele doua sticle si il roaga sa nu le mai incurce fiindca iar va lua bataie. Cand Stavrache se apleaca sub tejghea fetita flamanda intinde o manuta dupa un covrig de pe tejghea, dar e vazuta de Stavrache si e lovita peste fata inghetata, injurandu-i pe sarantoci.

Natura aceasta dezlantuita, hibernala si intunericul traduc defapt tensiunea psihologica a lui Stavrache fiindca asa cum spune Victor Hugo, in romantism natura e o stare de suflet, adica e un imens receptacol al trairilor finite umane.

     Iata deci ca scriitorul inlocuieste analiza psihologica odata cu descrierea naturii si apoi scena dramatizata care are loc intre el si fetita. Violenta sa fizica si verbala sugereaza de asemeni tensiunea psihologica maxima in care se afla hangiul.

     Nici in scena finala, care reprezinta si ea o lovitura de teatru, naratorul nu face o analiza psihologica a personajului, ci din nou construieste o scena de teatru in care gesturile si vorbele personajului tin loc de analiza psihologica.

     Soseste intr-adevar Iancu cu tovarasul sau si cand isi declina identitatea. Stavrache isi pierde luciditatea in timp ce Iancu ii povesteste ca se afla intr-o situatie extrem de grava pentru ca ramasese in armata dupa razboi si delapidase o suma importanta din banii regimentului pe care ii pierduse la jocurile de noroc. Paradoxurile se tin lant, fiindca Iancu dupa ce traise groaza de a ajunge in fata justitiei in calitate de capetenie de hoti, repeta aceasta experienta cu toate ca stie ca daca nu pune banii inapoi va fi judecat de tribunalul militar.

     Ca in cosmarurile de alta data Stavrache se repede la Iancu sa-l stranga de gat, din nou o sugestie a lumii ca si carnaval, de ca si cum ar fi granite intre realitate si cosmar. Iancu scapa cu greu cu ajutorul tovarasului sau si-si exprima adancul regret ca nu-si va mai recupera averea.

     Concluzia lui e generata de comportamentul lui Stavrache si din nou rolurile se schimba, hangiul cantatnd popeste in delir, semn al pierderii pentu totdeauna a ratiunii. Din nou naratorul ar fi putut sa analizele psihicul personajului in aceasta situatie limita, insa nu o face fiindca proza psihologica vine in contradictie cu viziunea carnavalesca despre lume.