"Paradis în destrămare" - L Blaga

 <<< citeste aici >>>

Titlul trimite la sensul textului construit pe tema desacralizarii lumii și a stingerii universului. Imaginarul poetic e ordonat pe verticală, și anume ochiul poetic fixează mai întâi înălțimile celeste, concret imaginea “portarului înaripat” care însă în loc de spadă de foc ține acum în mână un cotor și se face aici trimitere la mitologia biblică, unde Arhanghelul Gavril e păzitorul porților Raiului, iar însemnul său suprem este o spadă de foc. În textul blagian portarul e acum singur, cerul e gol, nu mai are cu cine lupta și se simte învins.

                După această imagine la scară cosmică urmează un șir de imagini ale spațiului terestru ca topos malefic, de unde pare că ființa umană a dispărut pentru totdeauna. Ochiul poetic focalizează siluetele Serafimilor cu părul nins, metaforă a îmbătrânirii, de ca și cum chiar îngerii ar fi ființe trecătoare, supuse scurgerii timpului. Acești îngeri caută adevărul, adică sunt în căutarea semnelor divine, dar “apele din fântâni refuză gălețile lor”, metaforă defapt a zădărniciei acestei căutări.

                Imaginarul apocaliptic este completat apoi de imaginea Arhanghelilor care ară pământul arid cu pluguri de lemn și se plâng de greutatea aripilor, în vreme ce printre Sori trece porumbelul Sfântului Duh și cu pliscul stinge cele din urmă lumini. Se pot observa alternarea imaginilor la scară cosmică cu cele terestre și apoi se revine asupra spațiului cosmic și în cele urmă la spațiul prim.

                În bezna nopții îngeri goi se culcă zgribuliți în fân, păianjenii au umplut apa vie, iar trupurile albe ale îngerilor vor putrezi cândva pe glie și poveștile despre ei vor dispărea, semn al morții universale.

                Acest text face trimitere la lirica argheziană, unde desacralizarea e sugerată de exilarea îngerilor, ca în textul “Heruvim bolnav” unde îngerul își descoperă pe spate o bubă pământească.

"Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" - L Blaga

 <<<citeste aici>>>

                E textul de artă poetică din primul volum “Poemele luminii”.

                Titlul este unul atipic fiindcă e un enunț propozițional pe care Blaga îl construiește tocmai pentru a semnala nucleul de sens al textului. Concret, titlul conține un subiect ce semnalează eu liric, apoi un predicat la forma negativă “nu strivesc” și în ceea ce priveșe aparteneța acestui verb la nivelul vocabularului la forma afirmativă traduce un act de distrugere, în vreme ce aici forma negativă accentuează faptul că ființa poetică refuză o astfel de acțiune. Urmează apoi o metaforă revelatorie “corola de minuni”, care ca întreg are funcția sintactică de Complement direct sau cum se mai spune, ea denumește obiectul direct la care se referă subiectul. Această metaforă revelatorie traduce mai multe sensuri, și anume se vede odată că se relaționează două substantive de câmpuri semantice diferite, anume “corola” are drept sinonim coroană și care trimite la ideea de regalitate și pe de altă parte trimite intertextual la sferă, semn al perfecțiunii la vechii greci. Cel de-al doilea termen din metafora revelatorie, “minuni”, trimite la viziunea blagiană asupra lumii ca fiind alcătuită din elemente pe care Marele Anonim le-a învăluit în taine în actul creației. Această viziune se situează aproape de viziunea mitică despre lume. Metafora aceasta revelatorie sugerează un adevăr blagian, acela că toate tainele lumii sunt legate între ele ca într-o coroană care trimite la ideea de interrelaționare.

                Iată deci că titlul e ca un fel de axiomă poetică prin aceea că ființa poetică refuză a distruge minunile lumii, adică refuză gândirea rațională și optează pentru gândirea poetică.

                O observație lingvistică ce se impune este aceea că la început predicatele asociate subiectului sunt la formă negativă “ nu strivesc”, “nu ucid”, cele două predicate conținând verbe din aceeași arie semantică. Apoi se realizează opoziția între două pronume, pronumele personal “eu” și pronumele nehotărât “alții”, realizându-se permanent antinomia dintre eul liric și ceilalți, pronumele nehotărât putând traduce fie pe ceilalți poeți fie pe ceilalți oameni, adică adepții gândirii logico-matematice.

                Dacă în prima parte a textului apar predicate la formă negativă, în partea cealaltă ele figurează la formă afirmativă pentru că ființa poetică blagiană se definește acum nu prin opoziție ci își face un fel de autoportret liric.

                În prima parte, primul vers este o reluare a titlului, semn că se accentuează ideea din titlu. Ființa poetică refuză să strivească tainele pe care le întâlnește “în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Această enumerație reprezintă defapt un lanț de metonimii. Concret, substantivul “flori” în calitate de metonimie desemnează natura în general, respectiv natura terestră și cea cosmică, apoi substantivele “ochi” și “buze” trimit la om ca și cum s-ar sugera că fiecare ființă este o taină, iar substantivul “morminte” trimite la spațiul morții. Apelând la aceste metonimii se sugerează că în viziunea blagiană orice există e un adânc mister pe care poezia lui Blaga nu vrea să îl sfâșie ci dinpotrivă să îl mărească.

                Credem că pentru Blaga poezia este o creație asemeni celei săvârșite de demiurg în timpul genezei. În orgoliul lor romanticii construiesc mitul poetului demiurgic ce crează prin limbajul poetic un Univers perfect, în replică la cel imperfect creat de divinitate. Același mit conține și ideea că poetul demiurgic are o forță a gândirii capabilă să înțeleagă adevărurile profunde. Acest mit se destramă însă în Modernism, căruia îi aparține și Blaga. La Blaga ființa poetică nu își propune să enunțe așa-zise adevăruri absolute atâta timp cât lumea e o “corolă de minuni” și apoi potențarea misterelor prin poezie nu înseamnă a concura demiurgului ci poezia trebuie să fie o alternativă la concluziile științifice sau la raționalismul filosofic.

                În textul în discuție, gândirea poetică și cea logico-matematică sunt denumite “lumina mea” și “lumina altora”. S-a observat în critica literară românească faptul că Blaga e un poet al luminii și al nopții pentru că se celebrează lumina nu ca simbol al rațiunii ci ca triumf al vieții. De asemenea poezia blagiană celebrează noaptea ca timp al misterelor așa cum se întâmplă și în Romantism. La Blaga lumina are în numeroase texte și semnificația iubirii și adeseori femeia iubită e numită “lumina mea” fiindcă în gândirea blagiană iubirea se traduce prin lumină.

                În partea a doua ființa poetică se definește accentuând ideea că își propune la modul conștient să sporească tainele, așa cum luna, cu razele ei magice, adâncește misterele nopții, tot așa poezia blagiană le va mări, reînvăluind lumea într-un halou de mistere.

                Textul se încheie cu motivarea unei astfel de poetici a misterelor, dovadă subordonata cauzală:

                                “Căci eu iubesc

          Și flori și ochi și buze și morminte”.

Tipul acesta de poezie a misterelor fiind generat de dragostea finiței poetice pentru tot ceea ce există și cum arată textele din volum, ființa poetică trăiește extatic în fațafiecărui obiect mărunt al lumii pe care îl celebrează ca și cum ar fi o minune. Peste tot ființa poetică blagiană descoperă minuni ale lumii și subtilele raporturi ale finiței cu întregul Univers.

Lucian Blaga

 

Toată opera de ficțiune , respectiv poezia, dramaturgia și singurul său roman “Luntrea lui Caron”, e influențată de ideile filosofului Blaga. El se înscrie printre filosofii noștri interbelici cu propriile lor sisteme filosofice, acordat la marile direcții ale filosofiei occidentale de secol XX.

                Ca filosof L Blaga e autorul a două cărți monumentale, și anume “Trilogia cunoașterii” și “Trilogia valorii”. Filosoful Blaga e dublat de primul nostru filosof al culturii, autorul unei cărți de referință cu titlul “Trilogia culturii”. În afară de această lucrare filosoful Blaga e autorul câtorva volume de poezii de prim rang. El debutează în 1919 cu volumul “Poemele luminii”, urmat ritmic de alte volume dintre care cele mai importante sunt: “Pașii profetului”, “Laudă somnului”, cele două reprezentând lirica de maturitate. Publică apoi și alte volume de versuri care au fost unite în volumul “Mirabila sămânță” și apoi “Vârsta de fier”.

                Blaga este și un dramaturg de prim rang care ilustrează la noi drama expresionistă. Capodopera sa dramaturgică e “Meșterul Manole” sau alte drame de referință sunt: “Anton Pann” sau “Cruciada copiilor”.

                Poetica blagiană rezultă pe de-o parte din poetica sa propriu-zisă, dar și din lucrările sale filosofice, apoi din lucrarea să autobiografică “Hronicul și cântecul vârstelor” și dintr-un amplu studiu de filosofie a culturii “Metafora și sensul culturii”.

                În ceea ce privește încadrarea lui L Blaga în direcțiile și curentele literare ale vremii el este un scriitor de factură expresionistă, dar se întâlnește și codul suprarealismului, o direcție din cadrul Avangardei. Suprarealiștii sunt influențați de psihanaliza lui Freud, mai ales de teoria despre vise, suprarealiștii exploatând liric deimensiunile abisale ale viselor. Imaginarul de tip suprarealist este imaginarul coșmaresc, demonic, generat după teoria freudiană de refulare a ființei umane, dar mai ales de subconștientul colectiv care zace în fiecare om și concentrează în sine toată existența umană de la facere până în timpul în care trăiește fiecare om.  Codul suprarealismului apare la Blaga în secial în cele două volume de maturitate “În marea tăcere” și “Laudă somnului”.

                Lucian Balaga este cel care fundează teoretic tradiționalismul interbelic, pledând pentru idea că fiecare popor are un anume tip de psihologie ce generează un fel de matrice spirituală și care trebuie materializată în artă. După cum se știe, în perioada interbelică are loc o polemică ce are efecte benefice, fiindcă în cadrul ei s-au format marile personalități ale culturii române. Este vorba despre polemica dintre tradiționaliști și moderniști.

                Tradiționalismul interbelic se concentrează în jurul revistei “Gândirea”, iar ideile gândiriste urmează două direcții: una motivată teoretic de Nichifor Crainic și Nicolae Steinhardt care socotesc că ortodoxismul este definitoriu pentru spiritualitatea românească și ca atare cultura românească trebuie să valorifice această latură nu numai prin prelucrarea elementelor de natură ortodoxă ci și prin alinierea tradiției noatre cu cea bizantină. Cealaltă grupare, din care face parte și Blaga, apreciază că spiritualitatea românească e puternic marcată nu doar de ortodoxism ci mai ales de fondul stravechi, mitic, precreștin, și ca atare literatura trebuie să valorifice miturile, arhietipurile și simbolurile mitice.

                Opusă aceste poziții este cealaltă directivă, anume Modernismul, care se dezvoltă mai ales în cadrul cenaclului “Sburătorul” întemeiat de Eugen Lovinescu. Lovinescu nu crede în necesitatea evidențierii popoarelor și pledează pentru ceea ce în cultura germană se numea încă din perioada romantismului weltgeist sau zeitgeist. Concret, în cultura germană s-a conturat o teorie potrivit căreia ar exista un anume spirit al fiecărui veac dincolo de caracteristicile fiecărui popor. Acest spirit al veacului e generat de filosofie, dar și de descoperirile științifice. Conceptul acesta de zeitgeist e apropiat de cee ace numim epistema. Așa se face că la dezvoltarea acestui spirit al veacurilor trebuie să contribuie toate popoarele europene și se prefigurează aici viziunea asupra unei culturi unitare, care e o caracteristică a modernității.  Pornind de aici Lovinescu formulează teoria sincronismului, potrivit căreia mai ales popoarele cu o cultură minoră trebuie să se alinieze culturilor majore. Prin cultură minoră se înțelege acel tip de cultură care din motive istorice în primul rând s-a dezvoltat mai încet, nu a cunoscut toate etapele culturii majore și ca atare nu s-a dezvoltat stadial și dialectic și care nu beneficiază de o limba de mare circulație. De aceea crede Lovinescu că scriitorii noștri de secol XX trebuie să se sincronizeze cu cultura vest-europeană.

                În lucrarea să autobiografică “Hronicul și cântecul varstelor” Blaga vorbește la un momentdat de faptul că a intenționat și materializat ideea de a cultiva în opera sa numeroase mituri și asta deoarece miturile sunt istorii străvechi ale popoarelor care stau la baza culturii și civilizației. Pentru Blaga miturile nu reflectă doar spiritualitatea unui popor și sunt narațiuni generale despre om și lume și din ele rezultă felul în care ființa s-a reprezentat pe sine și lumea în vremurile străvechi, dar și de-a lungul istoriei.

                Tot în lucrarea să autobiografică Blaga enumeră numeroase mituri valorificate în opera să și care sunt atât mituri autohtone cât și din mitologia universală, la care se adaugă mituri create de Blaga.

                Un astfel de mit este mitul mumelor, în care se vorbește despre zeițe procreatoare ale spațiului românesc. Aceste zeițe ar asigura așa-zisa matrice spirituală a poporului român, fundamental diferită față de a oricărui popor. Apoi un alt mi teste mitul muntelui, care apare de multe ori în poeziile sale cu valoare de axis mundi, adică de axă ce leagă spațiul terestru de cel cosmic. Alt mit este mitul luminii și al întunericului, motiv pentru care volumul său de debut are titlul “Poemele luminii”. Apoi apare mitul genezei, mitul apocalipsei, mitul vieții și al morții, mitul codrului, mitul paradisului, etc.

                Un mit creat de către Blaga este mitul Marelui Orb, care trimite la filosoful Blaga, doar că în gândirea acestuia creatorul universului nu e numit Marele Orb ci Marele Anonim. Potrivit sistemului filosofic blagian Universul e creația unui demiurg numit Marele Anonim și care a învăluit fiecare lucru creat și l-a creat pe om “într-un halou de mister sau taine universale” astfel încât omul să nu ajungă niciodată la cunoașterea adevărurilor supreme. Această idee este foarte apropiată de cea a lui Kant la care fiecare lucru are două părți, anume una fenomenală și una numenală, ascunsă și de nepătruns nici cu ajutorul rațiunii și cu atât mai puțin cu cel al simțurilor umane. Până aici există anumite similarități între cei doi filosofi, dar la Blaga cunoașterea este totuși posibilă prin revelație, prin ceea ce Blaga numește gândire paralogică sau dogmatică. În gândirea lui Blaga există două tipuri de intelect, cel enstatic care se bazează pe procese pur raționale și cel ecstatic prin care ființa umană dobândește cunoaștere prin revelație.

                În sistemul filosofic blagian apare conceptul de cunoaștere dogmatică, prin care Blaga numește ideea că omul trebuie să plece de la o axiomă, aceea a existenței divinității și acest lucru nu trebuie demonstrat ci preluat apriori. Acest tip de cunoaștere poartă denumirea de cunoaștere dogmatică pentru că în teoria religiilor se pleacă tot de la apostulatul existenței divinității excluzându-se că prezența demiurgului s-ar cere demonstrată. Fără cunoaștere dogmatică nu există nici cunoaștere prin revelație, singura modalitate de a da acces la revelarea misterelor fundamentale. Pentru Blaga poezia este defapt un substituent al mitului.

Intre doua nopti - T. Arghezi

 <<<citeste aici>>>

   Este un text ce vine in prelungirea psalmilor si din nou imaginarul poetic este remarcabil si tine de Modernism.
   Apare si aici imaginea spatiului camera, cu aceeasi acceptie ca si la Bacovia, de spatiu inchis, terorizant, o metafora a Apocalipsei. Intre spatiul camera si cel de afara nu exista nici o diferenta, stihiile dezlantuite (ploaia si vantul) devenind si aici simboluri escatologice.
   Daca intr-un alt text fiinta poetica era intr-o cautare febrila a divinitatii prin spatiu, timp si amintirile sale, aici aceasta cautare se traduce prin imaginea fiintei poetice care sapa adanc in odaie, pamantul se inalta in mormane uriase, semn al cautarii zadarnice. Pamantul se inalta asemeni unui munte in varful caruia plange Iisus, suferinta Fiului Ceresc traducand absenta divinului.

   O imagine memorabilia e aceea a osemintelor izbite cu lopata si care sunt chiar oasele divinitatii, trimitere intertextuala la celebrele cuvinte ale lui Nietzche, si anume: “Dumnezeu e mort!”