Apare si aici imaginea spatiului camera, cu aceeasi acceptie ca si la Bacovia, de spatiu inchis, terorizant, o metafora a Apocalipsei. Intre spatiul camera si cel de afara nu exista nici o diferenta, stihiile dezlantuite (ploaia si vantul) devenind si aici simboluri escatologice.
Daca intr-un alt text fiinta poetica era intr-o cautare febrila a divinitatii prin spatiu, timp si amintirile sale, aici aceasta cautare se traduce prin imaginea fiintei poetice care sapa adanc in odaie, pamantul se inalta in mormane uriase, semn al cautarii zadarnice. Pamantul se inalta asemeni unui munte in varful caruia plange Iisus, suferinta Fiului Ceresc traducand absenta divinului.
O imagine memorabilia e aceea a osemintelor izbite cu lopata
si care sunt chiar oasele divinitatii, trimitere intertextuala la celebrele
cuvinte ale lui Nietzche, si anume: “Dumnezeu e mort!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu