E textul de artă poetică din primul volum “Poemele
luminii”.
Titlul este unul atipic fiindcă e un enunț propozițional pe care Blaga îl construiește tocmai
pentru a semnala nucleul de sens al textului. Concret,
titlul conține un subiect ce semnalează eu liric, apoi un
predicat la forma negativă “nu strivesc” și în ceea
ce priveșe aparteneța acestui verb la nivelul vocabularului la forma afirmativă traduce
un act de distrugere, în vreme ce aici forma negativă accentuează faptul că ființa poetică refuză o
astfel de acțiune. Urmează apoi o metaforă revelatorie
“corola de minuni”, care ca întreg are funcția sintactică de
Complement direct sau cum se mai spune, ea denumește obiectul
direct la care se referă subiectul. Această metaforă revelatorie
traduce mai multe sensuri, și anume se vede odată că se relaționează două substantive
de câmpuri semantice diferite, anume “corola” are drept sinonim coroană și care
trimite la ideea de regalitate și pe de altă parte trimite
intertextual la sferă, semn al perfecțiunii la vechii greci. Cel
de-al doilea termen din metafora revelatorie, “minuni”, trimite
la viziunea blagiană asupra lumii ca fiind alcătuită din
elemente pe care Marele Anonim le-a învăluit în taine în actul creației. Această viziune
se situează aproape de viziunea mitică despre lume. Metafora aceasta revelatorie sugerează un adevăr blagian,
acela că toate tainele lumii sunt legate între ele ca într-o
coroană care trimite la ideea de interrelaționare.
Iată deci că titlul
e ca un fel de axiomă poetică prin aceea că ființa poetică refuză a
distruge minunile lumii, adică refuză gândirea rațională și optează pentru gândirea poetică.
O observație lingvistică ce se impune este aceea că la început predicatele
asociate subiectului sunt la formă negativă “ nu
strivesc”, “nu ucid”, cele două predicate conținând verbe din aceeași arie semantică.
Apoi se realizează opoziția între două pronume,
pronumele personal “eu” și pronumele nehotărât “alții”, realizându-se
permanent antinomia dintre eul liric și ceilalți,
pronumele nehotărât putând traduce fie pe ceilalți poeți fie
pe ceilalți oameni, adică adepții gândirii logico-matematice.
Dacă în prima parte a
textului apar predicate la formă negativă, în partea cealaltă ele figurează la formă afirmativă pentru că ființa poetică blagiană se definește acum
nu prin opoziție ci își face un fel de autoportret
liric.
În prima parte,
primul vers este o reluare a titlului, semn că se accentuează ideea din titlu. Ființa poetică refuză să strivească tainele
pe care le întâlnește “în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”. Această enumerație reprezintă defapt
un lanț de metonimii. Concret, substantivul “flori” în calitate
de metonimie desemnează natura în general, respectiv natura terestră și cea cosmică,
apoi substantivele “ochi” și “buze” trimit la om ca și cum
s-ar sugera că fiecare ființă este o taină, iar
substantivul “morminte” trimite la spațiul morții. Apelând la
aceste metonimii se sugerează că în viziunea blagiană orice există e
un adânc mister pe care poezia lui Blaga nu vrea să îl sfâșie ci dinpotrivă să îl mărească.
Credem că pentru Blaga poezia este o creație asemeni
celei săvârșite de demiurg în timpul genezei. În orgoliul
lor romanticii construiesc mitul poetului demiurgic ce crează prin limbajul
poetic un Univers perfect, în replică la cel imperfect
creat de divinitate. Același mit conține și ideea că poetul
demiurgic are o forță a gândirii capabilă să înțeleagă adevărurile profunde.
Acest mit se destramă însă în Modernism, căruia îi aparține și Blaga. La Blaga ființa poetică nu își propune să enunțe așa-zise adevăruri absolute atâta timp cât lumea e
o “corolă de minuni” și apoi potențarea misterelor
prin poezie nu înseamnă a concura demiurgului ci poezia
trebuie să fie o alternativă la concluziile științifice sau la raționalismul filosofic.
În textul în discuție, gândirea poetică și cea logico-matematică sunt denumite
“lumina mea” și “lumina altora”. S-a observat în critica literară românească faptul că Blaga e
un poet al luminii și al nopții pentru că se celebrează lumina
nu ca simbol al rațiunii ci ca triumf al vieții.
De asemenea poezia blagiană celebrează noaptea ca timp al
misterelor așa cum se întâmplă și în Romantism. La Blaga
lumina are în numeroase texte și semnificația iubirii și adeseori
femeia iubită e numită “lumina mea” fiindcă în gândirea blagiană iubirea
se traduce prin lumină.
În partea a doua ființa poetică se definește accentuând ideea că își propune la modul conștient să sporească tainele, așa cum luna,
cu razele ei magice, adâncește misterele nopții, tot așa poezia blagiană le va mări,
reînvăluind lumea într-un halou de mistere.
Textul se încheie cu motivarea unei astfel de poetici a misterelor, dovadă subordonata cauzală:
“Căci eu iubesc
Și flori și ochi și buze și morminte”.
Tipul acesta de poezie a misterelor fiind generat de dragostea finiței poetice pentru tot ceea ce există și cum arată textele din volum, ființa poetică trăiește extatic în fațafiecărui obiect mărunt al lumii pe care îl celebrează ca și cum ar fi o minune. Peste tot ființa poetică blagiană descoperă minuni ale lumii și subtilele raporturi ale finiței cu întregul Univers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu