Titlul trimite la sensul textului
construit pe tema desacralizarii lumii și a stingerii universului. Imaginarul
poetic e ordonat pe verticală, și anume ochiul poetic fixează mai întâi
înălțimile celeste, concret imaginea “portarului înaripat” care însă în loc de
spadă de foc ține acum în mână un cotor și se face aici trimitere la mitologia
biblică, unde Arhanghelul Gavril e păzitorul porților Raiului, iar însemnul său
suprem este o spadă de foc. În textul blagian portarul e acum singur, cerul e
gol, nu mai are cu cine lupta și se simte învins.
După această imagine la scară cosmică urmează un șir de imagini ale spațiului
terestru ca topos malefic, de unde pare că ființa umană a dispărut pentru
totdeauna. Ochiul poetic focalizează siluetele Serafimilor cu părul nins,
metaforă a îmbătrânirii, de ca și cum chiar îngerii ar fi ființe
trecătoare, supuse scurgerii timpului. Acești îngeri caută adevărul, adică sunt
în căutarea semnelor divine, dar “apele din fântâni refuză gălețile lor”,
metaforă defapt a zădărniciei acestei căutări.
Imaginarul apocaliptic este completat apoi de imaginea Arhanghelilor care ară
pământul arid cu pluguri de lemn și se plâng de greutatea aripilor, în vreme ce
printre Sori trece porumbelul Sfântului Duh și cu pliscul stinge cele din urmă
lumini. Se pot observa alternarea imaginilor la scară cosmică cu cele
terestre și apoi se revine asupra spațiului cosmic și în cele urmă la spațiul
prim.
În bezna nopții îngeri goi se culcă zgribuliți în fân, păianjenii au umplut apa
vie, iar trupurile albe ale îngerilor vor putrezi cândva pe
glie și poveștile despre ei vor dispărea, semn al morții universale.
Acest text face trimitere la lirica argheziană, unde
desacralizarea e sugerată de exilarea îngerilor, ca în textul “Heruvim bolnav”
unde îngerul își descoperă pe spate o bubă pământească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu