Ion Barbu

Numele poetului este un pseudonim al matematicianului Dan Barbilian, de care se leagă o serie de descoperiri în cadrul matematicii superioare, în special în cadrul geometriei neeuclidiene. Așa se face că poetul Ion Barbu va avea altă viziune asupra poeziei decât poeții în general și anume pentru el poezia trebuie să se situeze aproape de geometrie, să fie un joc pur de idei și în nici un fel confesiune a eului liric. Aceasta înseamnă că lirica barbiană nu mai corespunde definiției lirismului. După cum se știe, poezia lirică e definită încă de Aristotel drept un text în care ființa poetică se definește pe sine fie prin confesiune directă, fie prin intermediul imaginilor poetice.

                Un lucru esențial la Barbu este că poetul scoate definitiv din spațiul textului ființa poetică, respectiv eul liric, pe care îl substituie cu ceea ce numim erou liric.

                Așa se face că lirica barbiană trebuie abordată altfel decât poezia în general, și anume trebuie în mod obligatoriu să se pornească de la poetica scriitorului și de la modul în care acesta iși comentează poezia, adeseori în manieră metaforică sau într-un limbaj al matematicii. Tipul de poezie în care nu apare ființa poetică ci un erou liric poartă denumirea de poezie a punctului de vedere, adică fiecare text este este un alt punct de vedere asupra lumii decât cel al finiței poetice.

                O altă problemă este faptul că Ion Barbu ilustrează ceea ce în limbaj stănescian se numește poezie sintactică și care e încă un element ce conferă operei barbiene o mare dificultate de abordare pe lângă caracterul ei abstract.

                În volumul de eseruri “Respirări” Nichita Stănescu face o clarificare a poeziei europene și nord-americane pornind de la limbajul poetic. El identifică astfel 4 tipuri de poezie:

1.       Poezia fonetică – e destinată auzului, exploatează elemente de prozodie ( o gamă largă de tipuri de ritmuri, măsuri, versificații). E tipul cel mai porductiv.

2.       Poezia morfoligică – exploatează întregul vocabular al limbii și sensurile multiple ale cuvintelor.

3.       Poezia sintactică – e cea la nivelul căreia nu cuvântul este unitatea minimală a poeziei ci versul ca întreg pentru că în cadrul unui vers cuvintele se contaminează reciproc, adeseori generând o muzică tainică. La un al doilea nivel este stofa și la nivelul al treilea întregul text, apropiindu-se astfel poezia de pictură sau sculptură.

4.       Poezia metalingvistică – este o poezie trăită nu înțeleasă, care trezește imagini perceptive nu simbolice

 

Cele mai importante idei de poetică barbiană sunt:

1.            În articolul “Poezie și geometrie” Barbu dă o definiție ciudată poeziei, și anume el spune că poezia este asemeni geometriei “o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existență”. În continuare el vine și explică această definiție spunând că “suntem contemporanii lui Einstein și trebuie să facem concurență demiurgului prin crearea de lumi posibile”. Aceasta înseamnă că poezia lui Barbu nu este una mimetică, ci dinpotrivă e pur produs al intelectului uman.

2.            Barbu pledează pentru ceea ce poetul numește lirismul absolut, care e total opus poeziei “sincere sau leneșe”. Prin poezie sinceră Barbu înțelege poezia confesivă și pe care cu o uriașă ironie o definește că fiind “banalul reabilitat, corcit cu sensibilitatea”. Dincolo de această ironie, definiția de mai sus traduce ideea că poezia pură e una antiromantică, adică nu mai traduce sentimente și emoții ci jocul spiritului.

3.            Această idee apare în cronica “Răsăritul crailor” și aici Barbu se dovedește a fi printre primii care au înțeles că romanul “Craii de Curtea-Veche” este unul total diferit nu doar din literatura română ci din istoria romanului European. Barbu diagnostichează romanul lui Mateiu I. Caragiale  drept o capodoperă în special datorită personajelor neobijnuite, care nu sunt nici naturi sociale, nici biologice, nici tipuri ci “axe planetare”. Prin sintagma “axe planetare” Barbu numește așa-zișii erori transindividuali. El însuși cultivă astfel de erori cum ar fi lava, copacul, etc, care devin eroi lirici în textele lui.Transidividualul devine la Barbu și o categorie a discursului poetic, al limbajului poeziei, și se manifestă prin aceea că nu cuvântul cu sensul sau național e unitatea poeziei ci versul, pe care Barbu îl numește “grup cristalografic” vrând a traduce ideea că versul e asemeni unui cristalograf, adică un tot indivizibil. Tocmai acest lucru îl face pe Barbu un poet sintactic, după clasificarea făcută de N. Stănescu.

4.            Ideea aceasta se conturează în conferința ținută de Barbu despre poetul Arthur Rimbaud. Barbu numește metoda de creație a lui Rimbaud “infrarealism”, iar criticul Ioana Emanuela Petrescu demonstrează că Barbu face referire aici la o metodă paralelă științei, anume teoria punctelor critice din fizica modernă. Prin “puncte critice” se înțelege acel moment în care un fenomen sau substanță își mai are carcateristicile definitorii, după care datorită unui anume proces substanța sau fenomenul își schimbă carcateristicile. Prin infrarealism se înțelege că există tocmai posibilitatea ca astfel de fenomene din fenomene nonexistente în realitate să devină realitate. Infrarealismul a generat la Barbu o temă ce apare des la el, anume tema increatului, simbolizat de ou și în care se celebrează cee ace nu există decât că virtualitate, dar ar putea să fie, sau se celebrează metamorfozele lumii ori ale spiritului.

5.            I. Barbu definește poezia, mai precis spațiul poeziei “cunoașterea era aici locuire”. Luând în discuție această formulare Ioana Petrescu arată că din nou Barbu se referă la concluzii ale fizicii sec XX, respectiv la fizica cuantică și la relativismul einsteinian. Concret, în toate secolele anterioare se credea că în actul de cunoaștere subiectul nu influențează obiectul și nici invers. Fizica modernă arată că întotdeauna subiectul influențează obiectul și obiectul este modificat de subiect și așa se face că totul este relativ și nimic absolut, adică totul se schimbă radical datorită acestei influenețe subiect-obiect. Numind cunoașterea locuire, înseamnă că Barbu își sfătuiește cititorul să se plaseze în interiorul fiecărui text al său, să locuiască în text, pt că numai așa ava ajunge să îl cunoască. E ca și cum în actul de cunoaștere subiectul trebuie să se plaseze în obiect si să se lase influențat de acesta, o cunoaștere care e practic așa-zisa cunoaștere ritualică sau participativă.

O problemă pe care o ridică opera lui Barbu privește etapele de cratie ale scriitorului. Conform primilor cercetători ai operei barbiene, T. Vianu și E. Lovinescu, ar exista 3 etape:

1.       Etapa parnasiană – ar reuni texte de tipul “Copacul”, “Lava”, “Banchiza”, “Dioptrii”, “Pentru marile eleusinii”. Aceste texte ar aparține liricii obiective, ar cultiva esteticianismul și manierismul, adică ar fi o poezie menită să provoace plăcere estetică.

2.       Etaaă baladescă și orientală – în care s-ar încadra toate textele care au aspectul unor balade, adică au un scenariu epic, apar personaje lirice și s-ar evoca atmosfera balcanică, orientală. S-ar include aici textele: “Riga Crypto și lapona Enigel”, “Domnișoara Hus”, “După melci”, “In memoriam”

3.       Etapa ermetică – ar cuprinde ciclul “Joc secund” care cuprinde texte foarte diferite și pe care cei doi critici le numesc texte ermetice, adică texte voit încriptate, poetul intenționat închizând sensurile pt ca puținii cititori adevărați să descopere plăcerea jocului, a minții, a spiritului, repetând ei demersurile făcute de poet în actul de creație.

În interviul acrodat de Barbu lui Felix Aderca, acesta spune că nu a fost nici parnasian și cu atât mai puțin un poet ermetic. El spune că în prima etapă de creație a vrut să redea imaginea Greciei antice, aceea descoperită de Nietzsche, adică cea a misterelor. A doua etapă ar reprezenta ciclul “Isarlîk”, în care ar fi urmărit modul în care spiritul Greciei antice se prelungește în Balcani. A treia etapă ar fi marcată de ciclul “Uvedenrode” în care ar fi intenționat să urmărească spiritul alexandrin, ultima etapă din cultura vechii grecii. Iar a patra etapă nu are nici o legătură cu poezia ermetică ci ar cultiva în ciclul “Joc secund” o poezie de ocoliri temătoare a câtorva restrânse perfecțiuni poliedrale. Prin urmare, în această etapă Barbu ar intenționa să scrie texte în care să propună lumi construite după principii matematice, adică lumi perfecte proiectate mintal de jocul spiritului.

                Cercetătoarea Ioana E. Petrescu adaugă la cele patru etape stabilite de Barbu o a cincea, ilustrată însă doar de textul “Veghea lui Roderick Usher”, dar care e de o altă factură în raport cu celelalte și care nu poate fi încadrat în nicio etapă barbiană. Această etapă anunță defapt la noi Postmodernismul.