Debutul lui Nichita Stănescu înseamnă
o nouă etapă în istoria poeziei românești, și aceasta pentru că are loc după o
perioadă sumbră din cultura noastră, numită de Marin Preda “deceniul obsedant”,
adică e vorba despre cei 10 ani care au urmat celui de-al Doilea Război
Mondial.
Drama
culturii noastre, dar și cea la toate nivelele sociale a fost provocată de
introducerea forțată a comunismului în varianta cea mai dură, și anume cea
stalinistă. Toată cultura s-a ideologizat și s-a operat astfel o ruptură în
continuitatea noastră culturală. Mai precis, la modul ideologic au fost negate
valorile anterioare și s-a impus ceea ce se numește “realismul socialist”.
Au fost
interzise operele multor scriitori, cum e de exemplu Lucian Blaga, Camil
Petrescu, etc, iar opera altora a fost trunchiată, adică s-a lăsat pe piață și
în biblioteci doar anumite texte ale scriitorilor. În locul marilor scriitori
interbelici au apărut niște ditirambi, adică niște ideologi care au transformat
literatura într-o jalnică modalitate de a laudă comunismul, ideologia
comunistă, lideri comuniști, alianța dintre țărănime și muncitorime, etc.
În ceea ce
îl privește pe Nichita Stănescu, el debutează în presa literară în anul 1957,
concomitent în două reviste literare, în “România literară” de la București și
în “Tribuna” de la Cluj.
Perioada sa
primă de creație este tutelată de poezia lui Labiș, adică textele traduc
frenezia vieții, bucuria de a exista, uriașele energii ale umanității și ceea
ce e foarte important e că el repune în drepturi eul liric, ființapoetică, pe
care o situează în centrul fiecărui text poetic din această etapă.
Debutul
editorial are loc în 1960 prin volumul “Sensul iubirii” cu cele trei valori
morfologice ale verbului “a fi”, verb care apare obsedant în volum. Se traduce
aici intenția lui Stănescu de a atrage atenția că poetul își propune pe lângă o
poezie a eului, o poezie ontological, în care să se celebreze existența.
În critica
literară românească N Stănescu e integrat în ceea ce unii numesc neomodernism,
care e un concept artificial în sensul în care în alte culturi el nu se
folosește. Defapt cei care l-au inventat nu au vrut decât să arate că lirica stănesciană
se subsumează modernismului matur postbelic și nu a celui de secol XX.
Eul liric
stănescian se naște greu, trebuind a străbate o serie de trepte inițiatice până
când se va cunoaște pe sine și se va putea exprima ca sine absolut. Se face
defapt o trimitere la filosofia existențialistă a lui Jean Paul Sartre. Acesta
face diferența între ceea ce el numește “în sinele” și “pentru sinele”. “În
sinele” e sinele defapt care nu e încă conștient de existența să, adică nu se
cunoaște, în vreme ce “pentru sinele” e acea ipostază a ființei când aceasta ia
act pe deplin de ființare, adică marchează etapa în care omul sau eul este pe
deplin conștient de ceea ce este și abia atunci poate vorbi cu adevărat despre
sine și lume. Nașterea aceasta a eului poetic din ființa poetică va fi urmărită
pas cu pas în volumul “11 elegii”.
În lirica
stănesciană revine obsedant motivul ochiului cu dinți, motiv inventat de
Stănescu și care traduce aspirația spre cunoaștere prin contemplare, dar și
prin încorporare. Apoi un alt motiv constant este motivul ochiului de marțian,
adică a unui ochi dintr-o altă lume care ne contemplă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu