Frunză verde de albastru

 >>> citeste aici <<<

                Este un text din volumul “Oul și sfera” și în aparență este unul ludic, adică un joc de limbaj, ca și cum poetul face un exercițiu poetic jucându-se de-a cuvintele, combinându-le la infinit.

                Cea care oferă o soluție interesantă este Ioana Emanuela Petrescu, care pornind de la rezonanțele populare ale textului și de la trimiterile intertextuale la balada “Miorița” sau la formula standardizată din doinele românești “frunză verde de..”, arată că textul are sensuri opturate datorită prepoziției “de” și care trebuie înțeleasă pornind de la limbajul popular unde înlocuiește prepoziția “despre”. Dacă se înlocuiește într-o parte masivă a textului această prepoziție “de” cu “despre” și se ține cont apoi că se repetă de numeroase ori structura “și-am zis”, iar atunci se va vedea că textul aparține defapt celor care configurează poetica, adică pe marginea limbajului poetic stănescian, dar și pe marginea dramei creației și pe marginea scopului poeziei în viziunea lui Stănescu.

                Luând în discuție aceste construcții se pune întrebarea ce înseamnă pentru Stănescu a spune de exemplu verde despre albastru. Se observă utilizarea metonimiei că figură de stil prin care partea numește întregul, iar întregul se recunoaște în fiecare parte. Mai precis, a spune verde despre culoare înseamnă a denumi culoarea ca noțiune generică și nu gama largă de culori. Deci poezia stănesciană va vrea să numească cu un singur cuvânt totalitatea culorilor, apoi cu un singur cuvânt să numească altă totalitate, etc, că în final să spună un singur cuvânt despre întregul pământ, procedând demiurgic în sensul în care prin cuvânt poetic să reîntemeieze totalitatea lumii. A spune deci pară despre un măr înseamnă a caută acel cuvânt poetic care să denumească totalitatea fructelor și prin extrapolare întreaga natură eliminând diversitatea, a spune pasăre despre un peste înseamnă a numi cu un singur cuvânt viețuitoarele, ca apoi a spune secundă despre oră înseamnă a opri timpul în loc prin rostire poetică, poezia opunându-se trecerii timpului.

                Jocul acesta de-a numirii părților se continuă reluându-se versul “mă doare un cal măiastru”. Care devine un fel de refren prin care se traduce durerea de a găși progresiv cuvinte care să înlocuiască o întreaga categorie. Versul acesta trimite la mitologia unor popoare unde calul măiastru e un simbol al superiorității, al poeziei, al frumosului în artă, și din nou ființa poetică stănesciană apare în ipostaza celui martirizat de durerea creației.

                Partea a doua a textului conține un șir de subordonate circumstanțiale de scop prin care se explică de ce poezia stănesciană caută mereu un nou limbaj poetic prin care să numească totalitatea și unitatea lumii și de asemeni explică tehnica metonomică ce stă la baza acestui metalimbaj. Astfel de construcții sunt: “Și-am zis măr ca să zic sâmburi”, “Și-am zis pom ca să zic scânduri”, “Și-am zis nord ca să zic suduri”, etc.

                O astfel de poezie purifică realul de urât, de rupturi și se construiește atunci ca o alternativă sau ca la Eminescu un spațiu compensativ. Și din acest punct de vedere Stănescu se află atât în apropierea lui Eminescu cât și a lui Barbu înțelegând poezia ca spațiu pur, ca joc secund, după cum spune Barbu, în raport cu realul diform.