George Bacovia

Vârful simbolismului îl ilustrează opera lui George Bacovia, un poet de prim rang şi care a înţeles pe deplin estetica simbolismului.

     Dacă în cercetarea literară multă vreme s-a absolutizat dimensiunea simbolistă a operi bacoviene, cercetătorii ulteriori arată că aşa cum se întâmplă cu orice poet al lumii, şi Bacovia sparge limitele unui singur curent şi asimilează în opera sa elemente care ţin de alte curente. Printre criticii care îmbrăţişează această idee se află şi Nicolae Manlescu şi Ion Pop, care face afirmaţia că Bacovia realizează o sinteză de simbolism, expresionism si literatură a absurdului.

      Regăsim în toată opera lui Bacovia codul simbolismului, şi anume el cultivă poezia pură, dezepicizată şi fără elemente de dramatic, adică refuză poemul şi se limitează la texte condensate, care încorporează imagini care traduc senzaţiile fiinţei poetice. În felul acesta imaginarul poetic este  antifigurativ, adică nu se mai redau obiectele, poezia nu mai e mimetică, nu mai crează impresia de realitate, ci se contrage mereu în simboluri.

     Apoi Bacovia îşi construieşte popriile simboluri obsedante: cavoul, plumbul,oraşul de provincie, pentru că simboliştii sunt citadini, în vreme ce romanticii sunt poeţi ai naturii. Apare la Bacovia parcul autumnal, devastat de ploi monotone şi care crează senzaţia de distrugere chiar a vieţii. Alte simboluri sunt abatorul, simbol al agresivităţii, moina, ninsoarea fără sfârşit, clădirile sau locuinţele lacustre, metafore defapt ale unor spaţii inchise, terorizante, a unei lumi în derivă. De asemeni, simboluri sunt şi culorile: alb, negru, gri, verde, galben şi care în calitate de simboluri converg înspre a traduce teroarea realului.

     Tot în spirit simbolist Bacovia operează o revoluţionare  a limbajului poetic, apropie poezia de muzică, respectiv de cea funebră şi de artele plastice, mai ales de grafică. Apoi Bacovia cultivă corespondenţele, vagul, ambiguitatea şi estetica urâtului.

     În lirica lui Bacovia decorul în care se mişcă fiinţa poetică devine o expresie a trăirilor violente, inclusiv spatiul-cameră nu mai e unul protector, ci unul simtit ca un spaţiu capcană.

     În ceea ce priveşte literatura absurdului, ea se naşte în preajma Primului Razboi Modial. Din perspectiva acesteia, realul e guvernat de ilogic, nimic nu se mai subordonează unei anume raţiuni, totul e posibil ca într-o lume pe dos, fiinţa umană este mereu agresată de absurdul existenţial, iar în cele din urmă se înstrăinează de sine, nu se mai cunoaşte şi îşi consumă tragic singurătatea şi neputinţa.