Tudor Arghezi

   Opera lui Tudor Arghezi e de mari dimensiuni şi de o mare varietate şi anume e autorul câtorva volume de versui, dintre care cele mai importante sunt: „Cuvinte potrivite”, „Flori de mucigai”, „Alte cuvinte potrivite”, „Hore”, etc. E de asemeni un prozator remarcabil, mai ales când e vorba de proza scurtă, de asemeni e autorul a două romane: „Cimitirul Buna Vestire” şi „Ochii Maicii Domnului”, la care se adaugă activitatea sa îndelungată de jurnalist, şi a fost un polemist neîntrecut, comparabil cu Eminescu.

   Debutu lui are loc târziu, la 47 de ani, ca apoi să elaboreze un numar impresionant de volume. S-a format în cenaclul „Literatorul” al lui Alexandru Macedonski, iar mai târziu întemeiază câteva reviste literare, cum ar fi de exemplu revista „Bilete de papagal”.

   După cum au observat încă primii critici, Arghezi operează o adevărată revoluţionare a limbaului poetic şi e printre puţinii poeţi care au reuşit să scape de influenţa puternică a limbajului poetic, care în esenţă trebuie să fie unul solemn, elegant.

   Opera argheziană dă impresia că intenţia autorului e aceea de a utiliza întregul vocabular al limbii, orice tip de câmp semantic, orice tip de limbaj, de la cel solemn, religios, până la limbajul abstract, filosofic, de la blesteme la limbajul satirei, al parodiei, al caricaturii, la limbajul puşcăriaşilor, al hoţilor, la limbajul copiilor, de la limbajul literar la cel popular. Mai mult decât atât, diferite tipuri de limbaj există în acelaşi text şi crează o reală plăcere estetică.

   Încă din primul volum sunt ilustrare teme impresionante ca număr, de la tema artei poetice, la meditaţia filosofică, la tema căutării divinului, la tema iubirii, a revoltei sociale, la tema copilăriei, aşa încât credem că la Arghezi se ilustrează o poetică ce poate fi denumită drept poetica totalităţii. Aceasta înseamnă că Arghezi îşi propune să nu ramână tributar unei singure maniere lirice, ci să ilustreze tendinţele poeziei europene de-a lungul istoriei ei.

   Poetul nostru preia psalmul în plină modernitate estetică, psalmul fiind o specie lirică foarte veche, cu origine în lirica ebraică, dar din nou Arghezi recrează psalmul, îi dă o altă semnificaţie şi îl transferă în lirica filosofică.

   Arghezi cultivă inclusiv literatura pentru copii, dar în maniera unui mare poet, procedând asemănător cu pictorii secolului XX, care apelează la pictura naivă, adică aşa cum o practică copiii, transmitând însă de fiecare dată idei şi mesaje profunde.

   Arghezi cultivă de asemeni ceea ce se numeşte poezia microcosmosului, adică o poezie care celebrează lumea mică a plantelor, a animalelor sau gâzelor, fie că fiinţa poetică descoperă la acest nivel miracolul vieţii, fie că alteori descoperă urmele sacrului camuflat în această lume mică.

   În volumul „Cântare omului” Arghezi se află pe poziţia opusă idealismului, deci a materialismului filosofic, potrivit căreia universul, viaţa, omul, tot ceea ce există e un rezultat al transformărilor la nivelul materiei, iar omul apare în viziunea darvinistă ca rezultat al evoluţiei speciilor, ca rezultat al progreselor în gândire şi în nici un fel ca o creaţie divină.

   Trecerea de la o direcţie filosofică la alta e un lucru rar în istoria poezie pentru că în mod obijnuit un poet se poziţionează filosofic pe una sau alta dintre cele două direcţii, iată însă că Arghezi se abate de la acest lucru tocmai pentru că poezia lui vrea să ilustreze practic cele mai importante etape din poezia europeană.

   Poetica totalităţii funcţionează şi la nivelul curentelor literare care se intersectează în opera argheziană. Se spune în mod obijnuit că Arghezi ilustrează atât tradiţionalismul cât şi modernismul interbelic, însă există şi semnele altor curente, şi anume există multe texte poetice scrise în cheie romantică, altele ilustrează simbolismul, altele parnasianismul, manierismul si chiar clasicismul, pentru că Arghezi e autor de fabule, fabula fiind în esenţă o specie clasică ce ţine de literatura moralizatoare.