Simbolismul

E un curent literar care e o primă formă defapt a unei mişcări mai largi şi care poartă denumirea de modernism. Aceasta din urmă începe să se cristalizeze în a doua jumătate a secolului XIX, ca reacţie antiromantică,antinaturalistă şi împotriva realismului de secol XIX.  În cadrul modernismului se profilează mai multe direcţii şi o primă manifestare e simbolismul, apoi mai târziu apare expresionismul şi avangarda, iar în afara acestora apar scriitori individuali care nu aderă la niciuna dintre direcţii, în sensul în care au propria estetică, dar tot de natură modernistă.

Simbolismul a apărut mai întâi în Franţa, în urma succesului pe care l-a avut un articol-program publicat în 1886 cu titlul „Simbolismul” semnat de Jean Moréas.

Curentul acesta  e interesant şi printr-o problemă legată de estetica lui şi anume e o estetică de mare varietate în sensul în care, esteticile curentelor anterioare sunt relativ unitare, în vreme ce la nivelul simbolismului diversitatea de idei e foarte mare.

Matei Călinescu studiază simbolismul în lucrarea sa „Conceptul modern de poezie” în capitolul „Concepptul simbolist de poezie”. O primă observaţie a cercetătorului e aceea că germenii simbolismului se află în opera a trei mari poeţi europeni, anume romanticul târziu Novalis, apoi Charles Baudelaire, la care se adaugă sugestiile preţioase ale lui Edgar Allan Poe.

Are loc o îndepărtare de la arta figurativă în sensul în care imaginile din textele simboliste nu mai crează impresia de realitate ci orice imagine se încarcă de o anumită simbolistică pe care nu o au în realitatea concretă. Deci prima trăsătura a Simbolismului e aspiraţia spre arta pură, opsă realităţii concrete. Din totdeauna în poezie s-au cultivat simboluri, dar înainte de simbolism acestea aveau un carcater universal în sensul în care erau folosite cu acesaşi sens de poeţi şi în general de scriitori. De exemplu, in cadrul romantismului există multe simboluri, cum ar fii apa, luna, întunericul ş. a, cu aproximativ acelaşi sens. Fiecare simbolist îşi crează propriile simboluri, deci vorbim de simboluri individuale şi care închid de multe ori sensurile, sau crează impresia de vag, de straniu, şi care provoacă plăcerea estetică.

O altă trăsătură a simbolismului e modificarea radicală a concepţiei despre limbajul poetic. Un nou limbaj poetic, socotesc simbolistii, trebuie să apropie poezia de muzică, de pictură, atâta timp cât poezia trebuie să fie artă pură.

Au apărut câteva chestiuni interesante care au pătruns şi în simbolismul românesc. O primă teorie e teoria vocalelor, preluată de simbolisti de la Arthur Rembaud. A. Rembaud arată că de exemplu vocala „a” ar sugera culoarea roşie, „i” – galben, etc, şi atunci dacă în poezie se folosesc cuvinte cu multe vocale impreisa e una vizuală, cititorul rămânând fascinat de simfonia de culori care iradiaza din text. În fonetică se spune că vocalele sunt sunete muzicale, în vreme ce consoanele sunt zgomote. Două sunt cele mai importante teorii privind muzicalizarea textului poetic. Una ii aparţine lui Paul Verlaine, pentru care topirea cuvintelor în muzică poate fi realizată prin ritmuri şi rime diferite, dar mai ales prin rime interioare, apoi prin asonanţe sau utilizând structuri ori versuri cu rol de refren. A doua teorie îi aparţine lui René Ghil şi porta denumirea de instrumentalism. R. Ghil îşi exprimă convingerea că textul poetic se poate topi în muzică dacă poetul îşi construieşte muzica astfel încât să creeze scultătorului sau cititorului senzaţia că aude sunetele scoase de instrumente muzicale.

O altă trăsătură şi poate cea mai importantă e aceea că pentru prima oară în istoria poeziei europene, cea simbolistă se vrea prin excelenţă o poeize a senzaţiilor. Concret, poeţii simbolişti îşi traduc în textele lor senzaţiile pe care un obiect li le crează şi la rândul său cititorul e invitat a recepta poezia mai ales senzorial cu toate simţurile, cel vizual, auditiv,tactil, olfactiv şi chiar şi cel gustativ.

Altă trăsătură e cultivarea corespondenţelor, idee preluată din opera lui Charles Baudelaire. La poetul francez fiinţa poetică face subtile legături între senzaţiile trăite, fie intre senzaţii şi obiectele care le-a provocat, fie între diferite obiecte ale realităţii. În fond, în felul acesta poezia vindecă realul de rupturi creând impresia că lumea nu se carcaterizează prin haos ci dinpotrivă presupune o uriaşă reţea de relaţii.

O altă trăsătură e cultivarea vagului, a straniului, lucru ce vine de la Stéphane Mallarmé, pentru care poezia trebuie să fie ambiguă.

Altă trăsătura ce nu apare însă la toţi imboliştii, e cultivarea urâtului, ale cărei principii sunt preluate de la Baudelaire. Poetul spune că secole de-a rândul s-a evitat a se ridica în poezie ceea ce e rău, dizgraţios în realitatea concretă, insă ridicarea acestora în sferele artelor exorcizează răul şi îl transormă în obiect estetic, capabil să provoace plăcerea estetică.